A urmat drumul iubirii şi a ajuns în România

Zaira Samharadze, scriitoare, traducătoare, poetă, s-a născut în Georgia, dar trăieşte de 53 de ani în România. O dragoste cum nu oricărui muritor îi este dat să trăiască a adus-o pe pământ românesc. Şi nu îi pare rău! Sinceră, profundă, distinsă şi discretă, iubeşte deopotrivă, cu dăruire, cele două ţări - oamenii lor înnobilaţi în fapte bune şi natura care îi este prietenă de nedespărţit.

„România este o ţară creştină, nu o să-ţi fie greu. Mai întâi, ascultă oamenii, apoi vorbeşte-le!“, au fost sfaturile pe care tânăra Zaira le-a primit de la bunica Olinca, pe aeroport, înainte de plecarea definitivă în România. După un vechi obicei georgian, bătrâna a băut vin din corn, apoi şi-a binecuvântat nepoata cu nume de floare şi, după ce a strâns-o tare la piept, a lăsat-o să zboare în lumea cea mare. Era în anul 1961 - începutul unei vieţi trăite în numele iubirii şi al frumuseţii pe un pământ nou, tocmai în Carpaţi, departe de patria Caucazului veşnic înzăpezit.

„Nu putem trăi unul fără altul“

Alexandru ghida grupul de turişti georgieni, veniţi să viziteze Bucureştiul pentru două zile, din care făcea parte şi frumoasa Zaira. Avea doar 18 ani, dar când l-a văzut a ştiut că el este inima ei pereche. În acel început de toamnă a anului 1959, s-au îndrăgostit unul de celălalt la prima vedere. Doi ani mai târziu, s-au căsătorit, chiar dacă, pentru moment, părinţii tinerei georgiene au suferit enorm din cauza plecării fiicei lor.

„Sunt de 53 de ani în România. Nu ştiam nimic despre această ţară. Dragostea m-a adus aici. A fost şi bine şi greu. Ştiţi ce m-a ajutat foarte mult? Nu sunt un om pretenţios. Ştiu să mă bucur. Mama mereu spunea că e un dar de la Dumnezeu când omul se bucură. Cât despre soţul meu, tot timpul mi-e dor de el, dacă nu este cu mine. Şi el simte la fel. Nu putem trăi unul fără altul. Am păstrat intactă iubirea. Mergem şi acum la locul cu vedere spre lac al primei noastre întâlniri. Toamna, ne aşezăm acolo, ne amintim de început“, vorbeşte Zaira Samharadze-Calciu şi mâinile i se deschid evantai, bat aerul uşor, tot mai uşor pe deasupra sacoului de culoarea muşcatelor bunicii Olinca, crescute în geamurile căsuţei din copilărie.

Alexandru Calciu, românul pentru care distinsa georgiană, membră a Uniunii Scriitorilor din România (USR), şi-a lăsat patria, familia, prietenii, este filolog, membru al USR, secţia traduceri. Este primul traducător român care l-a făcut cunoscut publicului nostru cititor pe Gabriel García Márquez, cu volumul „Colonelului n-are cine să-i scrie“. Tot împreună, în urma unei munci asidue de 16 ani, cei doi soţi au alcătuit un dicţionar român-spaniol şi unul spaniol-român.

„Scrisul îmi alină dorul de ţara în care m-am născut“

Zaira Samharadze-Calciu este autoare de cărţi pentru copii şi volume de poezii pline de lirism, forţă şi candoare, între care se remarcă „Culoarea rugăciunii“, dedicată Preafericitului Ilia al II-lea, Catolicosul Georgiei, de care o leagă o veche şi statornică prietenie. De asemenea, a tradus testamentul lui Antim Ivireanul în georgiană, prilej cu care „am descoperit sufletul şi didahiile lui Antim Ivireanul. M-am apropiat foarte mult, de parcă sunt soră cu el“, explică traducătoarea, care, cu modestie, adaugă: „Scrierile mele nu au nimic special. Scrisul îmi alină dorul de ţara în care m-am născut.“

Între două lumi

Acomodarea cu ţara adoptivă a venit lin, fără dificultăţi, recunoaşte poeta născută pe pământul blagoslovit de Sfântul Gheorghe, unde creştinismul a devenit religie de stat la începutul secolului al IV-lea. Şi astăzi, după atâţia ani, doamna Zaira descoperă cu încântare lucruri care se aseamănă, uneori la prima vedere (lemnul, lutul, culorile), fără să uite de importanţa viţei-de-vie şi a vinului în viaţa celor două popoare, mai ales că „legăturile există din vechime, pe vremea când ciobanii ajungeau pe jos din Carpaţi până în munţii Caucaz. Georgienii sunt poeţi, sentimentali, nepunctuali ca românii; sunt un popor vechi, cu o limbă şi cultură diferite. Caracterul puternic al oamenilor a făcut ca Georgia să reziste în toate vremurile grele. Tradiţia, limba, obiceiurile se păstrează până în ziua de astăzi“.

Chiar dacă a trăit şi s-a format în spaţiul românesc, Zaira Samharadze nu a pierdut nici o zi legătura cu ţara de origine. În semn de recunoştinţă pentru înaintaşii săi şi ca mulţumire adusă lui Dumnezeu, a ridicat în Kroli, satul mamei sale din munţii înalţi ai Georgiei, o mănăstire: „La 250 km de Tbilisi, oraşul în care m-am născut, am făcut mănăstire, imediat după ce m-am îmbolnăvit. Am trecut cu bine peste necaz şi sunt bucuroasă că în fiecare vară merg în acel loc minunat împreună cu soţul meu, care îi învaţă rugăciuni în româneşte pe copiii de acolo.“ Aici, în ţară, soţii Calciu sunt legaţi în mod deosebit cu gândul şi cu fapta de Mănăstirea Samurcăşeşti şi de Mănăstirea Antim.

Stareţul Antimului i-a influenţat viaţa

Întâlnirea cu părintele Sofian Boghiu, care i-a fost duhovnic aproape 30 de ani, rămâne şi astăzi o caldă amintire pentru sensibila doamnă: „Părintele Sofian ne-a spus că, în viaţa lui, a fost marcat de dragostea noastră, a mea şi a soţului meu, şi a unui alt cuplu. Personal, am avut probleme de sănătate şi părintele mi-a dat întotdeauna curaj. Mi-a influenţat mult viaţa; răspunsurile şi ajutorul veneau imediat şi mă simţeam bine. Mi-a binecuvântat scrisul. Părintele Sofian a iubit foarte mult Georgia, pentru că Sfântul Antim Ivireanul a fost georgian. Testamentul lăsat de Sfântul Antim era respectat întocmai de părintele. Nu o să uit niciodată mâna lui când ne-am luat la revedere înainte să plece la Domnul“, glăsuieşte scriitoarea româncă de origine georgiană, care îşi spune rugăciunile în limba maternă şi este ferm convinsă că „fără credinţă, omul este mort“.

Mai patrioată decât unii dintre români

Zaira Samharadze-Calciu nu are reţeta reuşitei unui emigrant în ţara adoptivă, însă are câteva principii la care ţine: „Nu trebuie să fii pretenţios, în nici o privinţă. Trebuie să ştii cine eşti, ce doreşti, ce îţi place, ce este mai bine pentru tine. Fiecare om trebuie să îşi cunoască locul şi ca profesie, şi ca educaţie, şi ca origine“.

Iubeşte România la fel de mult ca ţara natală şi se implică, cu dăruire, alături de soţul domniei sale, în diferite activităţi desfăşurate în şcoli şi licee. Pe un ton categoric, îşi exprimă convingerile: „Eu sunt georgiancă, dar iubesc România enorm. Fericită sunt pe drum, când plec acolo, bucurie sunt când mă întorc acasă la mine, în patul meu, la masa mea. Aici, sunt în largul meu, deşi mă deranjează mizeria, nu pot să rezolv cu câinii şi cu tineretul care se îmbracă cum se îmbracă. Mă consider mai patrioată decât unii dintre români. Nu se poate să vorbeşti urât despre ţara ta! România este o frumuseţe. Trebuie mişcorată ura între oameni; pe ecranul tv-ului, oamenii să vorbească civilizat între ei. Femeile să îşi găsească drumul adevărat, nu în politică sau afaceri. Eu nu spun că mama trebuie să stea acasă, că nu trebuie să lucreze, dar trebuie să ştie ce profesie este pentru femeie. Devin femeile mai puternice şi bărbaţii mai slabi. Nu e bine şi nu ştiu unde ne duce drumul acesta. Femeia trebuie să rămână femeie, bărbatul să rămână bărbat. E prea de tot secolul banilor! Să nu uităm sufletul! Sufletul şi mintea e bine să lucreze armonios împreună“.