Acasă la opincarul din Câmpeniul Albei

În inima Apusenilor, acolo unde a avut cartierul general luptătorul pentru libertate al românilor ardeleni Avram Iancu, la Câmpeni, judeţul Alba, pe strada Transilvaniei, la numărul 13, locuieşte meşterul Iosif Trifuţ. De cum ajung în dreptul porţii sale, câinii încep să latre şi meşterul Iosif iese în prag. E un om înalt şi uscăţiv. Mă pofteşte în micul său atelier, unde confecţionează opinci, străvechile încălţări ale ţăranilor români de odinioară. Opincile au fost parte integrantă a portului popular românesc până la al Doilea Război Mondial. 

V-aţi putea întreba, şi pe bună dreptate, cine mai umblă astăzi, în secolul XXI, cu opinci şi pentru cine lucrează aceste încălţări moţul la care am poposit? Opincile meşterului Trifuţ încalţă picioarele cântăreţilor de muzică populară de la noi, dar şi pe cele ale dansatorilor din ansamblurile folclorice aflate în ţară.

În Transilvania, românii au dus-o întotdeauna greu, sub o stăpânire sau alta, iar pentru a nu-şi pierde identitatea, s-au refugiat în arta populară şi în credinţă. Românul obijduit şi oprimat şi-a deşertat tot sufletul lui Dumnezeu şi l-a transpus în arta populară, care nu este altceva decât istoria acestui popor. Opincile au rămas fidele românilor, ajutându-i să se ascundă în păduri, pe dealuri, pe crestele munţilor, să fugă atunci când au fost prigoniţi.

Eroii moţilor, Horea, Cloşca şi Crişan, care au luptat pentru drepturile românilor din Transilvania, purtau opinci, şi ca ei toată suflarea românească atât din Ardeal, cât şi din Moldova şi Ţara Românească. 

Povestea unei vieţi 

Cum s-a născut dragostea pentru acest meşteşug în cel cu care am stat de vorbă? Iosif Trifuţ a urmat vreme de doi ani o şcoală de meserii, unde a învăţat să coasă opinci. Multă vreme, îndeletnicirea aceasta a constituit pentru el un hobby. De meserie, a fost vulcanizator şi, până să se închidă mina de la Baia de Arieş, a lucrat acolo. Apoi a mers la altă mină. A fost prins în subteran, împreună cu alţi 16 mineri, într-un accident, şi a stat şase luni în comă. Spune că numai Dumnezeu l-a trezit. A rămas mai bine de un an în spitalul din Alba Iulia, pentru a reînvăţa să meargă, şi, dacă acum merge pe picioarele sale şi poate lucra în atelierul său de făcut opinci, aceasta I se datorează lui Dumnezeu, căruia I s-a rugat încontinuu, Care a lucrat prin doctori şi l-a ajutat să îşi revină. A mai avut, o dată, o încercare la fel de mare, dar Dumnezeu l-a ajutat să o depăşească şi pe aceasta. Acum îşi duce traiul din pensie şi din cusutul opincilor, al pantofilor şi al cizmelor pentru dansatorii populari. Nu i-a fost întotdeauna uşor, căci a trebuit să ţină doi copii la facultate, la Cluj, din munca sa. Fiica sa lucrează acum la Poliţia din Câmpeni, iar fiul său s-a stabilit în Alba Iulia. Îi place foarte mult ocupaţia pe care o are. El spune că, la început, când opincile erau purtate de majoritatea oamenilor, tăbăceai pielea cu părul de pe ea cu tot şi o coseai. Opincile au fost, multă vreme, principalele încălţări, aici pe valea Arieşului, precum şi în alte părţi ale ţării, chiar şi când portul popular, sub presiunea autorităţilor comuniste, a fost ignorat şi privit cu dispreţ. La începutul anilor ‘90, adolescenţi fiind încă, copiii săi se rugau de el să le coasă opinci pentru Paşti. „Acum avem de toate. Înainte însă, fetele se îmbrăcau în ie şi în fustă de cânepă şi se încălţau cu opinci, chiar şi la şcoală se mergea în opinci. Avem de toate, numai sănătate nu mai avem, ne spune meşterul Trifuţ, pentru că inul, cânepa, pielea erau mult mai sănătoase decât fibrele sintetice din care sunt făcute astăzi veşmintele arătoase pe care le purtăm şi care sunt importate, majoritar, din China, din Turcia, sau pe care le cumpărăm la second hand-uri care aduc mărfuri, în principal, din Occident. Nici mâncarea nu mai este sănătoasă. Înainte vreme, omul mânca ouă, lapte şi carne din propria gospodărie. Astăzi, însă, consumăm mâncare plină de aditivi alimentari şi de conservanţi. De aceea, deşi are de toate, omul din zilele noastre este mult mai puţin sănătos şi rata bolilor a crescut exponenţial.” 

Aproape de Dumnezeu şi de slujitorii Lui

Credinţa face parte integrantă din viaţa meşterului Trifuţ. Aici, în Apuseni, există o evlavie deosebită pentru preoţi. Preotul este parte integrantă a comunităţii şi este tratat ca un membru al familiei, fiind, în acelaşi timp, şi slujitorul lui Dumnezeu pe pământ. La orice ospăţ de nuntă sau la parastas, preotul este invitat la masă, împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii. Un respect deosebit i-l poartă meşterul părintelui Motora, şi el fiu de preot, a cărui prezenţă delicată în mijlocul comunităţii îi întăreşte pe credincioşi şi care, din puţinul său, împarte oamenilor mai nevoiaşi. De asemenea, mult l-au ajutat pe meşterul Trifuţ şi călugării de la Mănăstirea Lupşa, de la care primeşte multe comenzi, cizme şi pantofi. 
Dumnezeu l-a scăpat pe meşter în două rânduri din cumpene grele şi i-a permis să se întoarcă în atelierul lui drag şi să se îndeletnicească, în continuare, cu cusutul opincilor şi poate aceasta şi datorită rugăciunilor preoţilor şi ale călugărilor.

Deşi în prezent primeşte multe comenzi, mai ales de la ansambluri folclorice, pentru cizmele de dansatori, opincile rămân cele mai dragi meşterului Trifuţ. Opincile îşi au povestea lor şi, între diversele regiuni ale ţării noastre, există uşoare diferenţe, de exemplu, în Ţara Moţilor, opincile au vârful rotund, în timp ce în Banat el este ascuţit. Meşterul îmi arată o pereche de opinci specifice zonei bănăţene, cu botul ascuţit, pe care tocmai a terminat-o. În unele zone, opincile sunt negre, iar în altele, de culoare maro. Cele pe care mi le arată, specifice portului bănăţean, sunt maro deschis. Pentru opinci, primeşte comenzi atât din ţară, cât şi din străinătate. Opincile le lucrează tot din piele, după un meşteşug transmis din moşi-strămoşi. Munca la o pereche de opinci îi ia cam două zile. 

Transmiterea acestui meşteşug

La fel coseau opincile înainte vreme dacii şi parcă aici, în atelierul acesta simplu şi micuţ, mă simt transportată în timp, în faţa unui dac încreştinat, cu căciula ridicată pe vârful capului. Trei lucruri fac însă legătura cu prezentul: ochelarii meşterului, pe care îi poartă atunci când coase opinci, becul slab care răspândeşte în încăpere o lumină difuză şi aparatul meu de fotografiat. Acesta este universul meşterului Trifuţ, unde îşi petrece cea mai mare parte a timpului. 

În ce priveşte transmiterea acestui meşteşug generaţiilor viitoare, meşterul Trifuţ zâmbeşte amar. „În ziua de astăzi, tinerii nu mai vor să înveţe să coasă opinci. Pe ei îi preocupă alte lucruri, merg la club, la bar, vor să facă bani repede, nu mai au răbdare şi nici dorinţa de a învăţa. Înainte vreme, şi lucrurile, şi oamenii erau mai aşezaţi şi aveau răbdare…” 
Ieşim din încăperea unde, cu atâta trudă, meşterul coase opinci şi cizme şi, stingând lumina, mi se pare că se lasă întunericul nu numai în încăpere, ci peste o lume a satului, pe cale de dispariţie, în care tradiţiile se împletesc strâns cu credinţa şi amândouă izvorăsc din sufletul acestui popor. Ar fi bine să înţelegem la timp că, fără tradiţii şi fără credinţă, poporul nostru va intra în declin, fiindcă ele sunt parte indisolubilă din fiinţa sa. Nimeni nu îi va înţelege pe români, atâta vreme cât nu le va cunoaşte credinţa şi obiceiurile...