Încă din 2005, în Constanţa există pe lângă Biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina“, din parcul Tăbăcăriei, un centru de zi pentru persoane cu dizabilităţi. „Arca“, după cum a fost numit, este unul dintre exemplele misionare de succes ale implicării Bisericii în comunitate. Părintele paroh Nicolae Picu spune că acest centru nu ar fi existat fără ajutorul partenerilor de la parohia Kungsbacka-Hanhals (Suedia), nici fără susţinerea membrilor fondatori ai Societăţii Filantropice „Aşezămintele Sfântului Mare Mucenic Mina“, cât şi a credincioşilor bisericii.
La Centrul de zi pentru persoane cu dizabilităţi „Arca“ din Constanţa e zarvă mare. Se fac ultimele repetiţii pentru colinde, e multă bună voie, iar cele mai dibace mâni confecţionează felicitări şi obiecte ornamentale, adecvate sezonului. Atmosfera sărbătorii Crăciunului i-a cuprins depotrivă pe beneficiarii programului şi pe angajaţii de la centru. În total sunt 16 persoane asistate de un personal format din patru pedagogi, un preot, un coordonator executiv, voluntari, profesori de educaţie muzicală, cadre medicale. Activităţile desfăşurate cu tinerii cuprind, printre altele: terapii ocupaţionale, formarea autonomiei personale, ludoterapie, stimulare cognitivă, educaţie moral-religioasă. Beneficiarii participă la activităţile centrului de marţi până vineri între orele 10.00 şi 16.00.
Cu toţii, angajaţii de la „Arca“ depun eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi, recuperarea şi integrarea socioprofesională, fără să uite o clipă cuvintele care călăuzesc, de mai bine de patru ani, activitatea centrului: „Adevărat vă spun vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25, 40)
Aura, Camelia, Vicenţiu, Mădălina, Vasilică, Ramona şi Fabian
În camera spaţioasă şi primitoare, unde au loc activităţile de peste zi, sunt doar şapte „copii“, aşa cum îi numesc pedagogii şi părintele Nicolae Picu, unul din fondatorii „Arca“. Cu adevărat sunt asemenea copiilor aceşti tineri, dacă ar fi să-mi amintesc doar bucuria, sinceritatea şi zâmbetele cu care m-au primit în mijlocul lor. Şi cu aceeaşi ospitalitate tratează pe fiecare necunoscut care le trece pragul.
Fac cunoştinţă, pe rând, cu Aura, Camelia, Vicenţiu, Mădălina, Vasilică, Ramona şi Fabian. Ne aşezăm cu toţii la masă şi repetăm colinde, sub atenta supraveghere a lui Ionuţ. Chiar dacă e aşezată la două scaune mai departe, Aura îmi ia repede mâna între palmele ei şi mă întreabă: „Am cântat bine?“ Răspunsul afirmativ o în-seninează şi o face pe Camelia să repete gestul colegei ei, de a-mi prinde mâinile şi de a nu le mai da drumul până la finalul repetiţiei.
Cei care îi văd cu ochi buni, îngăduitori, îşi dau seama cât de sociabili şi pozitivi sunt aceşti tineri, care trăiesc într-o lume mai bună, în care cuvântul „dizabilitate“ nu există.
„Dacă lor le este bine, îmi este şi mie bine. Văd munca mea ca pe un ajutor pe care mă străduiesc să-l ofer cât de bine pot. Satisfacţiile sunt foarte mari, când vezi că un simplu gest de-al tău îi bucură şi că paşii pe care îi fac, mici dar siguri, vin ca răspuns la grija pe care le-o porţi“, spune Roxana Talpău, pedagog.
Dorinţele familiei „Arca“
Aura are 35 de ani. Este cea mai mare din grupul tinerilor pe care i-am cunoscut la Centrul de zi. Îşi doreşte de Crăciun să aibă mai multă sănătate şi, dacă se poate, „o bluză albă cu sclipici şi nişte dulciuri“. Vicenţiu, tot timpul glumeţ şi zâmbitor, spune că Moşul „poate să-mi aducă orice, n-am pretenţii“, dar lasă să se înţeleagă că şi-ar dori tare mult un căţel, cât de mic. Cameliei i-ar prinde bine o maletă roşie, pe care să o poarte în prima zi de Crăciun, iar Vasilică, artistul familiei „Arca“, unul căruia nu-i place să-şi arate talentul în faţa tuturor, încă nu s-a hotărât care din tre dorinţele sale să devină realitate de sărbători. Artiştii, tot artişti! Ramona, mezina grupului, timidă şi foarte emoţionată, ca şi cum Moş Crăciun i-ar fi apărut dinaintea ochilor, tace şi pleacă capul deasupra foilor de colorat.
Aura rupe tăcerea şi mă conduce spre locul de rugăciune, un spaţiu frumos amenajat cu icoane şi candelă. Nerăbdătoare, îmi arată şi felicitările, bolurile ornamentale şi obiectele din ceramică, pe care ei înşişi le-au confecţionat, cu ajutorul pedagogilor.
Singurul care nu se poate deplasa de la masă fără ajutor este Fabian. Are 28 de ani şi o mulţime de visuri. Îşi doreşte să devină dascăl, „să cânt în bi-serică, unde îmi place să merg de câte ori pot şi să mă rog lui Dumnezeu pentru mine şi familia mea“. Fabian începe să-mi povestească de când a început el să creadă mai mult în Dumnezeu: „Mama a visat-o, într-o noapte, pe Maica Domnului în alb şi ...“, clopoţelul care anunţă masa de prânz îi întrerupe ideea. Fabian se întoarce şi se lasă ajutat să înainteze, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis.
„Cuvântul lui Hristos trebuie aplicat, nu doar susţinut în teorie“
Povestea „Arca“ a început cu taberele de vară pentru copii cu dizabilităţi, organizate de Societatea Filantropică „Aşezamintele Sfântului Mare Mucenic Mina“, înfiinţată în anul 1992, printre membrii fondatori remarcându-se părintele Nicolae Picu şi bunul său prieten, părintele duhovnic de la Mănăstirea Crucea (judeţul Constanţa), Ilarion Dan. Cu timpul, părintele paroh Picu a pus bazele unui parteneriat cu parohia Kungsbacka-Hanhals (Suedia), o mână de români darnici, plecaţi de mai mult timp din ţară, care oferă şi astăzi ajutor material şi logistic, însă cea mai mare parte a cheltuielilor o suportă parohia din parcul Tăbăcăriei.
Astfel s-a născut Centrul de zi „Arca“ - „o casă caldă şi primitoare, o a doua familie pentru tinerii cu dizabilităţi“, după cum afirmă doamna preoteasă Mariana Picu, o mână forte care ţine oamenii cu suflet mare uniţi şi care a făcut posibilă, atât cât a putut, îndeplinirea acestei lucrări filantropice. „Cuvântul lui Hristos trebuie aplicat, nu doar susţinut în teorie. Cum Hristos se identifică cu orice om în suferinţă, ne-am gândit să construim acest centru. Activitatea aceasta ne ajută sufleteşte, pentru că noi, la rândul nostru, ne implicăm şi îi implicăm şi pe credincioşii din biserică. Ei sunt conştienţi de existenţa Centrului de zi şi contribuie fiecare dintre ei cu ceva - fac voluntariat, oferă un mic ajutor financiar, produse alimentare, suport material. Bunul Dumnezeu a lăsat copiii aceştia cu dizabilităţi nu pentru ei, ci pentru noi. Aceşti oameni există pentru ca noi să ne mântuim“, susţine părintele Nicolae Picu, prietenul tinerilor cu dizabilităţi.
