Acordul prezumat, între libertate şi caritate

De când a apărut, propunerea privind acordul prezumat pentru prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic a stârnit la noi în ţară o sumedenie de contradicţii, ridicând un mare număr de probleme. Mai multe personalităţi au avut o reacţie defavorabilă acestei iniţiative legislative de modificare a Legii nr. 95/2006 votată de Senat în mai 2008. Noua modificare dă dreptul statului, implicit medicului, de a preleva organele, ţesuturile şi celulele corpului acelei persoane care a murit fără a-şi exprima refuzul de a dona organe. De la început, Biserica Ortodoxă Română, prin vocea Sfântului Sinod, a respins acest acord, care diminuează drepturile familiei, ca „moştenitoare“ a corpului celui mort.

„Acordul prezumat încalcă autonomia persoanei şi de aceea nu trebuie să fie acceptat. Poate duce la abuz, la încălcarea drepturilor unui pacient şi atingerea sentimentelor pe care trebuie să le aibă cineva pentru un decedat“, ne-a spus Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi unul dintre cei mai buni cunoscători ai legiferărilor din cadrul bioeticii. Domnia sa susţine că Legea nr. 95/2006 vorbeşte de două situaţii de prelevare: fie în moarte cerebrală, fie după oprirea ireversibilă a cordului care nu-şi revine după ce se fac manevrele de resuscitare. Astfel, având în vedere că moartea cerebrală este decla-rată în secţiile de Anestezie-Terapie Intensivă (ATI), „orice familie poate da în judecată medicul spunând că intenţionat l-a lăsat să moară, chiar dacă nu este aşa, ca să poate să îi recolteze organele. Şi nu va duce în mod semnificativ la creşterea numărului de organe, pentru că atunci când familia se opune, nici un medic nu va recolta de frică să nu fie acuzat de malpraxis“, a mai spus Astărăstoae, care crede că acordul prezumat este un şoc în plus pentru familie.

Oamenii sărmani, cei mai vulnerabili

Acordul prezumat, „o dovadă de utilitarism extrem“, cum îl numeşte preşedintele Colegiului Medicilor din România, a dovedit că în ţările în care s-a aplicat nu au crescut în mod semnificativ numărul de organe care au fost recoltate pentru transplant. E adevărat, spune Astrăstoae, că Spania, ţară care are tot o formă de acord prezumat, este pe locul întâi la numărul de organe pentru transplant, dar este urmată de SUA, unde se aplică acordul informat, adică orice persoană în momentul în care îşi ia carnetul de conducere, completează un formular în care spune dacă este de acord sau nu să devină donator, primind un card de donator. Printre ţările care nu au acordul prezumat se mai numără Germania şi Marea Britanie.

Preşedintele Comisiei de Bioetică mai susţine atingerea prin acordul prezumat a „vulnerabilităţii populaţiilor, a oamenilor sărmani, care nu au timp să îşi exprime dorinţa, a oamenilor care nu sunt informaţi cu privire la aceste drepturi şi a familiilor care ar fi tentate să-şi lase rudele ca donatori, în schimbul banilor statului pentru îngropare“.

Acordul prezumat schimbă înţelesul actului de donare

Modificarea Legii nr. 95/ 2006 ridică probleme de ordin juridic, ne-a spus Sebastian Moldovan, lector în Teologie Morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu. Constituţia României prevede că demnitatea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor reprezintă o valoare supremă şi „în momentul în care se introduce acordul prezumat, a cărui valoare este una utilitară, se răstoarnă raportul dintre demnitatea persoanei umane şi utilitate, care este condiţionată. Nu tot ceea ce este util este realizabil sau dezirabil, pentru că poate prejudicia, poate crea daune, poate atenta la valori necondiţionate“.

Noul proiect de lege se contrazice. Conform acestuia, dacă cineva îşi poate exprima în cursul vieţii refuzul de a dona organe, înseamnă că persoana are drepturi asupra rămăşiţelor sale pământeşti. „De vreme ce are dreptul să refuze, înseamnă că această lege recunoaşte că rămăşiţele pământeşti aparţin cu anticipare persoanei care se află în viaţă“, explică Sebastian Moldovan, care ne-a demonstrat că acordul prezumat schimbă înţelesul actului de donare. „Donarea presupune un act juridic autentic. Nu poate cineva să doneze dacă nu o face explicit. Un lucru pe care eu îl pierd nu poate fi considerat că e donat. Deci, în cadrul acordului prezumat, putem vorbi doar pur şi simplu de o prelevare de organe, care se face în flagrantă contradicţie cu ideea statului de drept prin naţionalizarea rămăşiţelor trupeşti. Autoritatea publică are dreptul să preleve organe indiferent de poziţia familiei. Dacă familia ar avea obiecţii, ea nu are nici un drept în cazul acesta. Pe când, în unele dintre statele care au acordul prezumat, se are în vedere şi opinia familiei.“ „Spre exemplu, familia are dreptul să dispună de bunurile celui decedat, fără ca statul să intervină, dar nu are dreptul să dispună de organele lui. Asta este o absurditate. De ce o autoritate publică să decidă soarta acestor rămăşiţe şi să nu revină destinul lor în grija familiei?“, se întreabă domnul Moldovan.

Transplantul implică analize într-un timp mai îndelungat

Părintele Vasile Răducă, secretar general al Comitetului de Bioetică al Patriarhiei Române, ne-a spus: „Noi considerăm că persoana umană nu se sfârşeşte odată cu despărţirea sufletului de trup. Iar trupul reprezintă nu un simplu ambalaj al sufletului, ci are o structură şi o identitate cu care omul va reveni la învierea cea de obşte. Prin urmare, BOR consideră că transplantul e realizabil atunci când persoana care donează un organ se află în deplinătatea facultăţilor mentale, sau în locul ei, membrii familiei (de exemplu), pentru ca viaţa altui semen bolnav să poată reveni la normal“.

Sunt specialişti şi medici de renume care se opun acordului prezumat, dat fiind faptul că organele de la prelevare până la implantare pot fi fiabile cel mult 6 ore. Transplantul implică analize care trebuie făcute pentru compatibilitate. „Sunt analize care nu se află în câteva ore. Spre exemplu SIDA sau alte maladii. Şi, prin transplant, în loc să îl salvezi, îl duci mai repede la moarte. Or, persoana care declară din timp dorinţa de a fi donatoare, va fi periodic analizată şi se ştie că nu este infectată cu o maladie incurabilă. Cel puţin din acest punct de vedere acordul prezumat este un abuz“, ne-a spus pr. Vasile Răducă, dându-ne exemplu cazul unui copil din SUA căruia i s-au transplantat celule stem infestate cu o maladie incurabilă, iar aceasta, nedepistată în timp util i-a provocat moartea.

„Am suspiciunea că echipele de prelevare a organelor se grăbesc. În momentul în care s-a declarat moartea din punct de vedere medico-legal, trebuie să se constate încetarea simultană şi ireversibilă a funcţiilor cardio-respiratorii, trebuie să se constate încetarea funcţiilor vegetative, adică şi sistemul nervos vegetativ, şi apoi să se constate moartea cerebrală, adică moartea întregului creier, nu numai a cortexului, ci inclusiv a trunchiului cerebral. Adică să se constate distrugerea ireversibilă a celulei nervoase. Numai atunci putem vorbi de o moarte reală. Ştiu cazul unei profesoare de 30 de ani care a fost declarată moartă şi, în drum spre morgă, brancardierii au scăpat-o, iar ea, căzând, şi-a revenit. Acum este sănătoasă şi predă în continuare franceza“, spune pr. prof. dr. Vasile Răducă, titularul catedrei de Teologie Morală a Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

„Trupul nu este o simplă magazie de piese de schimb“

Acesta a menţionat că BOR nu se opune progresului ştiinţific, „dar simpla performanţă medicală nu presupune neapărat progres ştiinţific. Satisfacerea unor curiozităţi medicale nu înseamnă că ne justifică dreptul de a preleva organele de la o persoană decedată fără ca aceasta să-şi fi dat consimţământul“. „Transplantul de organe, sau de părţi de organ pe care le putem oferi, în viaţă fiind, cum sunt cele duble, sau prelevarea unui lob al ficatului, sau a unei părţi din plămân, este un act de mare sacrificiu, ascultăm îndemnul Mântuitorului: «Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, încât viaţa să-şi pună pentru prietenul său».“

Părintele profesor le-a răspuns şi celor care susţin că transplantul n-ar fi creştinesc: „Nu credem că la învierea de obşte vom învia cu inventarul organelor cu care am intrat în mormânt. Acolo este o mare taină a lui Dumnezeu. Este vorba de un moment de recreare a unui trup prin voinţa lui Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, nu ne putem permite ca să facem din trup, care este templu al Duhului Sfânt, o simplă magazie de piese de schimb. În numele dragostei creştine, sigur că putem oferi anumite organe, dar a lua fără să te adresezi moştenitorilor este o desconsiderare profundă a personalităţii“.

Introducerea acordului informat

Cheia soluţionării problemei numărului mic de donatori este, în viziunea celor trei intervievaţi, introducerea acordului informat. „În locul acestei campanii pentru acordul prezumat ar fi mult mai bună o campanie în populaţie pentru a sensibiliza pe fiecare cu privire la altruismul de care dă dovadă atunci când îşi donează un organ şi cu privire la posibilităţile transplantului şi reuşitele acestuia. O campanie în favoarea transplantului ar fi mult mai bună decât introducerea acestui acord prezumat, care va trezi ulterior numeroase reacţii, mai ales la o populaţie cum este cea a României“, a spus Vasile Astărăstoae. Iar pr. Vasile Răducă recomandă „o muncă de educare a populaţiei, şi dacă sunt persoane care doresc, după moartea lor, ca organele să le fie prelevate în numele iubirii creştine, trebuie să fie urmărite cu analize periodice, încât ele să confirme că sunt sănătoase“.

▲ Legea Acordului prezumat

Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic sunt legiferate în România prin textul Legii nr. 95 din 2006, Titlul VI, articolele 141-164. La această lege, anul trecut, un grup de 6 parlamentari din toate formaţiunile politice existente la acea vreme în Senat a propus o modificare, aprobată de Senat în şedinţa din 12 mai 2008. Această modicare care urmează a fi supusă votului Camerei Deputaţilor, ca for decizional, prevede introducerea termenului „Acord prezumat“. Conform proiectului de lege, la articolul 142 al Legii nr. 95/2006 se adaugă lit. h), cu următorul cuprins: „h) acord prezumat - în baza acestui acord, o persoană care, în timpul vieţii, nu şi-a exprimat refuzul de a-şi dona organele, este implicit de acord să le doneze după deces“. Punctul 4 al art. 147 a fost abrogat de Senat, adică nu mai este valabil. Acest punct spune: „4. prelevarea de or-gane, ţesuturi şi/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu consimţământul scris al cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soţ, părinte, copil, frate, soră. În absenţa acestora, consimţământul va fi luat de la persoana autorizată, în mod legal, conform legislaţiei în domeniu, să îl reprezinte pe defunct;“. Iar punctul 5 al aceluiaşi articol a fost reformulat: „5. dacă, în timpul vieţii, persoana decedată nu şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, (...) se ia în considerare acordul prezumat“.

Fostul guvern a cerut o reanalizare a propunerii legislative

Menţionăm că înainte ca propunerea ligislativă să fie votată în Senat, Guvernul României, condus atunci de Călin Popescu-Tăriceanu, printr-un „Punct de vedere“ adresat Senatului şi datat la 09.05.2008, a susţinut adoptarea iniţiativei legislative, dar sub rezerva câtorva amendamente. Guvernul a propus în primul rând „o analiză riguroasă“ a „legislaţiei în domeniul transplantului de organe din statele membre ale Uniunii Europene“, completată de „consultarea organizaţiilor societăţii civile“ şi coroborată cu o „amplă campanie de informare a populaţiei“. Aceste soluţii legislative pot duce la discuţii de etică medicală şi religioasă, prin nerespectarea „dreptului la viaţă“ şi „integritate corporală, după deces“.

Punctul de vedere citat aminteşte că legislaţia europeană lasă la „libera apreciere a statelor membre reglementarea tipului de acord (informat sau prezumat), (...) nespecificându-se faptul că în situaţia acordului prezumat s-ar putea ignora punctul de vedere al familiei“; dar, aceeaşi legislaţie „vizează crearea unui sistem eficient, de identificare a potenţialilor donatori de organe post-mortem, după îndeplinirea tuturor cerinţelor obligatorii referitoare la consimţământ“, sistem esenţial pentru creşterea ratei donatorilor.

Însă, „punctul de vedere“ al Guvernului Tăriceanu nu a fost luat în considerare, la numai câteva zile, pe 12 mai, Senatul a votat afirmativ. Acum votul final trebuie dat de Camera Deputaţilor.

▲ „Avem posibilitatea să luăm aceste organe“

În actul semnat de cei şase iniţiatori s-a adus ca argument pro-„acordul prezumat“ creşterea numărului de „bolnavi care suferă de boli cronice ireversibile sau sunt victime ale unor accidente“, a celor „în stadiul terminal al unor boli de ficat, inimă sau plămâni“ sau „bolnavii cu insuficienţă renală decompensată, care supravieţuiesc numai datorită dializei“; pentru toţi aceştia, singura soluţie este transplantul. Un alt argument folosit este şi „numărul bolnavilor înscrişi pe listele de aşteptare“, care „depăşeşte cu mult numărul organelor disponibile şi oferite“. Iniţiatorii au adus ca exemplu ţări precum Austria, Belgia, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia, unde „această situaţie a fost soluţionată prin introducerea acordului prezumat“.

Victor Zota, directorul Agenţiei Naţionale de Transplant, un susţinător al acordului prezumat, ne-a declarat: „Acordul prezumat presupune că orice cetăţean al acestei ţări are posibilitatea să îşi exprime în timpul vieţii intenţia de a nu fi donator de organe post-mortem. Absolut orice formă pe care o consideră la îndemână ca să-şi exprime această intenţie este luată în seamă de către coordonatorii de transplant; dacă lasă ceva scris, autentificat sau neautentificat, dacă vorbeşte cu familia, dacă îi spune unui prieten, dacă dă un telefon la un număr tel-verde prin care se înscrie într-o bază de date a Ministerului de Interne sau orice altă formă“. Acesta mai susţine că acordul prezumat ţine cont de opinia familiei, „numai că de data aceasta familia nu mai poate fi atât de discreţionară. Adică, dacă un om în timp şi-a exprimat în nenumărate circumstanţe intenţia de a fi donator de organe, iar dacă o parte din familie vine cu argumente foarte solide care arată că asta şi-a dorit, şi una sau două persoane din familie, din diferite considerente subiective, nu este de acord, atunci noi avem posibi-litatea totuşi să luăm aceste organe“.

Potrivit acestuia, rata refuzului în România este cam în jur de 30%. „Din cei 150 de potenţiali donatori, dacă s-ar fi putut aplica acordul prezumat, doar într-un singur caz am fi avut nevoie; nu i-am găsit rudele şi nu a avut cine să semneze formularul de donare şi prelevare.“

▲ Sfântul Sinod nu este de acord cu acordul prezumat

În cadrul şedinţei din 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a precizat că acordul/consimţământul prezumat este împotriva „principiilor morale creştin-ortodoxe, anulează principiul dăruirii de sine şi al dragostei frăţeşti cuprins în consimţământul explicit şi exclude rolul familiei în cazul persoanelor aflate în moarte cerebrală sau decedate, dacă acestea nu şi-au exprimat clar acordul în timpul vieţii“. De asemenea, apreciază că actul prelevării de organe, ca şi acceptul donării lor, are valoare morală numai când este făcut conştient, informat şi cu altruism. Acordul prezumat, chiar dacă ar creşte numărul de organe şi ţesuturi recoltate de la donatori decedaţi - argument adus de iniţiatorii proiectului legislativ -, din cauza nerespectării fiinţei umane deschide calea abuzurilor şi satisfacerii intereselor profesionale.

Consimţământul prezumat poate duce şi la ştirbirea încrederii pacienţilor în medici, în condiţiile în care pacienţii vor crede că, odată ajunşi în stare critică, viaţa lor nu mai are valoare decât ca sursă de organe şi ţesuturi. BOR propune ca alternativă morală a creşterii numărului de organe necesare transplanturilor încurajarea voluntariatului şi introducerea, prin lege, a cardului de donator, care reflectă opţiunea persoanei faţă de donarea de ţesuturi şi organe. „O asemenea abordare plasează transplantul de ţesuturi şi organe pe un fundament etic solid, având ca element central respectul pentru fiinţa umană - care continuă să existe şi după moartea sa biologică, reducând astfel posibilitatea producerii abuzurilor“. În concluzie, Biserica Ortodoxă Română consideră că modificarea prevederilor referitoare la transplant din Legea nr. 95/2006 nu reprezintă, valoric, o îmbunătăţire a acesteia.