Activitate cărturărească în slujba spiritualităţii, la Stavropoleos

Asemenea multor aşezăminte religioase din ţara noastră, Mănăstirea Stavropoleos şi-a câştigat, în timp, rolul său istoric, cultural şi artistic. Astăzi, complexul monahal se evidenţiază ca un reprezentativ deţinător al vechii culturi româneşti, dublată de o activitate cărturărească intensă şi diversificată. Un adevărat lăcaş de spiritualitate şi creaţie culturală. Patru maici, trei surori, îndrumate de o maică stareţă şi un preot duhovnic, sunt păstrători ai acestei bogăţii a sufletului şi a minţii.

În 2003, maica Atanasia Văetişi şi-a încheiat activitatea la Catedra de istoria artei a Universităţii de Arte din Bucureşti. A renunţat la viaţa în lume şi a intrat în monahism. De atunci este muzeograf şi ghid al Mănăstirii Stravropoleos şi una dintre cele patru maici care vieţuiesc împreună cu trei surori, sub îndrumarea duhovnicească a maicii stareţe Mihaela Luchian şi a preotului duhovnic Iustin Marchiş. Puţini dintre oamenii care trec zilnic pe lângă mănăstire ştiu că, dincolo de zidurile solide din cărămidă, maicile şi surorile îndeplinesc, într-un ritm rupt de agitaţia oraşului, în mare linişte şi bună rânduială, ascultările de toată ziua, cu o aplecare aparte asupra activităţilor intelectuale.

Lăcaş de păstrare şi creaţie culturală

Toate vieţuitoarele acestei vechi mănăstiri sunt absolvente de studii superioare. „Facem activităţile acestea culturale ca în mănăstire, ca pentru mănăstire, nu le facem ca la universitate, din datorie, sau să îndeplinim o normă. Pe de altă parte, le îndeplinim şi cu sentimentul că nu ne cuprind toată viaţa, pentru că e Dumnezeu mai întâi, sunt slujbele, şi toate acestea nu vin decât să ne completeze deschiderea“, este de părere monahia Atanasia.

Pe scurt, activităţile cu care se îndeletnicesc maicile şi surorile de la Stavropoleos vizează, pe rând, traduceri de cărţi (sora Carmen), transcriere de muzică psaltică pe calculator – „sunt multe cereri din partea psalţilor de la strană care au nevoie de astfel de partituri“, subliniază maica Atanasia – ascultare de care are grijă maica Iustina; CD-uri, layout pentru diferite pliante, coperţi de carte, calendare, prelucrare imagini (sora Simona); restaurare de carte (maica Gabriela). Maicii Atanasia îi revine, practic, munca unui istoric de artă (a contribuit la redactarea monografiei mănăstirii, a realizat catalogul colecţiei de obiecte, icoane şi carte veche, a coordonat o serie de albume despre stilurile artei europene şi reprezentarea lor în spaţiul românesc etc), la care se adaugă sarcina de a actualiza informaţiile de pe site-ul mănăstirii. Monahia Atanasia adaugă: „Cred că e un lucru bun pe care îl facem - valorificarea acestor izvoare de cultură, pe care dorim să le împărtăşim cu oricine primeşte darul nostru, fără a-l păstra doar pentru noi şi mănăstirea noastră. Şi mă refer aici la programul de digitalizare a fondului de carte veche a bibliotecii şi de constituire a unei biblioteci virtuale“.

Atmosfera unui spaţiu eclezial

Cât priveşte colecţia de obiecte de artă a mănăstirii, aceasta conţine icoane, obiecte de cult, piese de artă decorativă, dar şi fragmente de frescă ale unor biserici demolate înainte de â89. Muzeograful invită în atmosfera acestui spaţiu eclezial pe oricine este interesat să vadă icoanele împărăteşti, icoanele praznicare sau de procesiune, pe lemn sau pe sticlă. O parte din aceste exponate au fost primite, iar altele, achiziţionate. Singurele obiecte care au aparţinut lăcaşului de rugăciune şi au scăpat tăvălugului secularizării sunt cădelniţa dăruită de Ioanichie al Stavropolei, ctitorul mănăstirii şi primul ei stareţ, la 1734, candela de la 1788, o Evanghelie de la 1735, icoana cu Iisus-Pomul vieţii dăruită de Ioanichie, la 1731.

De asemenea, maica vorbeşte din proprie experienţă şi spune că lucrul în arhive, întoarcerea la surse şi la documentele vechi, ştiinţa de a le descifra şi prelucra le-a deprins în mănăstire. Iar dacă înainte, în calitate de profesor, interpreta icoanele doar din punct de vedere formal, fără să „vadă“ legătura cu liturgicul, acum „citeşte“ icoanele cu o mai mare putere de înţelegere şi „vede“ dincolo de simpla reprezentare.

Remarcate fiind pentru calitatea esteticii tipăriturilor, măicuţele au ajuns să lucreze şi pentru alte mănăstiri, cu gândul de a introduce chiar „o notă mai elegantă şi actualizată în grafica bisericească, fără note avangardiste, bizare, ci cu un stil mai îngrijit“, după cum sugerează maica ghid.

În plus, activităţile intelectuale sunt alternate cu cele care implică lucrul cu obiectul concret, cum ar fi pictura de icoane, restaurare (icoane, cărţi, veşminte preoţeşti), broderie, rucodelie.

„Mănăstirea este, până la urmă, şi ceea ce faci, nu e numai un loc“

E surprinzător cât de bine organizată şi concentrată este viaţa acestei comunităţi, astfel încât nimic din prezenţa în mijlocul oraşului nu îi tulbură liniştea.

Nici măcar zgomotul nu îndrăzneşte să dea buzna. Odată ferecate uşile de acces, interiorul chiliilor păstrează tăcerea binefăcătoare. Parcă te cufunzi într-o altă lume. Încăperea bibliotecii amenajată în incintă invită la studiu şi cunoaştere, mai ales că aici se găsesc numeroase volume de teologie, artă şi istorie, în total aproape 10.000. O parte din acestea au aparţinut istoricului de artă Vasile Drăguţ şi au fost donate de către soţia sa, Gabriela Pătulea-Drăguţ. Fondul bibliotecii mănăstirii mai cuprinde exemplare de carte veche, manuscrise şi tipărituri în limbile română, greacă şi slavonă. La acestea se adaugă diverse manuscrise şi tipărituri, cărţi de cult sau manuscrise muzicale, unele din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. Între volumele de artă şi arhitectură bisericească, biblioteca deţine exemplare din serii şi colecţii ale unor renumite edituri din ţară şi străinătate. Zestrea de carte veche este alcătuită din tipărituri româneşti, greceşti, slavone şi o serie de manuscrise importante. De asemenea, în bibliotecă se găsesc studii muzicale şi tratate teoretice (româneşti şi străine), cărţi şi manuscrise în limba greacă, cărţi şi manuscrise de muzică bizantină şi cele mai importante tipărituri ale cântărilor în limba română – de la 1823, începând cu scrierile lui Macarie Ieromonahul, până la Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Ion Popescu-Pasărea şi Victor Ojog. „Locul ne-a chemat aici şi noi am fost potrivite pentru acest loc. Eu cred că mănăstirea este până la urmă şi ceea ce faci, nu e numai un loc. E şi ritmul zilei respective, felul în care te aduni cu ceilalţi oameni, cu cei din preajma ta şi cu cei ce vin spre tine“, conchide monahia Atanasia Văetişi.