Actori pentru o zi, puşcăriaşi în viaţa reală

Festivalul de teatru al deţinuţilor, „Exit!“, a debutat în premieră la Teatrul Nottara din Capitală, la sfârşitul lunii noiembrie. Manifestarea teatrală inedită a adus în faţa publicului actori privaţi de libertate, din penitenciarele Arad, Baia Mare, Bistriţa, Botoşani, Braşov, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Gherla, Satu Mare, Târgu Jiu, Târgu Ocna, Timişoara, Poarta Albă. Printre acestea s-a numărat şi echipa Penitenciarului din Oradea formată din Joseph, Cristian, Alin şi Ioan, pe care i-am întâlnit şi am stat de vorbă în a doua zi de festival, după repetiţii.

I-am văzut pe cei asemenea lor cu o seară înainte, pe scena de la Nottara. Descătuşaţi şi liberi pentru câteva minute. Mai apoi, aplaudaţi şi ovaţionaţi de o sală plină cu spectatori curioşi. Actorii în zeghe şi-au jucat propriile destine mai în glumă, mai în serios, pentru a atrage atenţia oamenilor asupra lor în mod pozitiv. Pentru a convinge societatea civilă că merită o a doua şansă, că reintegrarea lor în comunităţile de unde au plecat nu este o greşeală, că s-au schimbat şi vor să urmeze o cale dreaptă în viaţă.

În total au fost nouă trupe de actori amatori „racolaţi“ din penitenciarele din ţară. Dintre acestea, Penitenciarul Oradea s-a remarcat prin distincţia de „Cel mai bun Penitenciar“ (datorită regimului aplicat, a siguranţei detenţiei, dar şi a gradului de implicare a deţinuţilor în diverse activităţi), dar şi prin echipa formată din: Joseph, Cristian, Alin şi Ioan. Fizionomiile acestora, modul de a se comporta şi hainele pe care le purtau nu ar fi dus pe nimeni cu gândul că aceşti oameni vin din celule şi cu o seară înainte şi-au căutat somnul în paturile de cazarmă din Penitenciarul Jilava.

„În viaţa reală cred că nu este bine să fim personaje principale“

Joseph, 40 de ani, din Târgu-Mureş, are o pedeapsă de 17 ani pentru înşelăciune. Joacă unul din rolurile principale ale piesei „StripTease“, scrisă de Slawomir Mrozec.

Cu ochelarii rotunzi şi pălăria potrivită, curăţată până la ultima scamă, pare un om obişnuit, căruia i-ai acorda încrederea fără prea multe ezitări. Este destins, vorbeşte concis şi mai are încă puterea să zâmbească, după 9 ani de închisoare.

„M-a ajutat foarte mult perioada aceasta de repetiţii, de două luni, pentru că m-a desprins de rutina unui program obişnuit de penitenciar. Totodată, am căpătat şi o nouă concepţie asupra unor problematici ale vieţii, pentru că piesa se apropie de starea în care suntem noi“, spune bărbatul.

Joseph a învăţat rolul în timp ce cosea pantofi în cele opt ore de lucru care îi sunt rezervate zilnic. În ultimele două luni a participat două ore pe zi, cu excepţia sâmbetelor şi a duminicilor, la repetiţii, după care mergea la Club să picteze. O parte din lucrările sale vor fi expuse într-o expoziţie organizată luna aceasta în Bucureşti. „În viaţa reală cred că nu este bine să fim personaje principale. Cred că e bine să fim actori neutri, pentru că dacă ieşi în evidenţă s-ar putea să nu fi văzut cu ochi prea buni de anumite persoane. Dacă eşti prea rău, ajungi la puşcărie“.

„Fiecare este actorul propriei vieţi“

Cristian, 32 de ani, Oradea, închis pe o perioadă de trei ani pentru înşelăciune.

Este spiritul viu al echipei - mereu pus pe şotii, pozitiv şi cu glumele întotdeauna pregătite. Actriţa preferată - Catherine Zeta Jones. Joacă unul din rolurile principale, alături de Joseph. Personajul său, la fel ca şi celelalte, nu are un nume şi se trezeşte deodată într-o cameră de arest. „Colegul meu este pentru libertate exterioară, eu sunt pentru libertate interioară“, îşi explică Cristian personajul.

Libertatea este una din temele piesei, la care se adaugă puterea de alegere, apoi sunt redate mecanismele opresiunii şi ale fricii, dublate de o atenţie a dramaturgului asupra psihicului uman.

Dintre toate, libertatea, cea exterioară, este de neînlocuit. După ea tânjesc toţi deţinuţii şi visează la ziua în care o vor recăpăta.

Chiar şi aşa, „nu aş face nimic care să depăşească limita demnităţii. Dacă nu aş gândi astfel, având în vedere pedeapsa care mi s-a dat, probabil, acum aş fi fost în libertate, însă eu am preferat să-mi ispăşesc pedeapsa. A trecut un an şi două luni“, mărturiseşte Cristian.

Când o să iasă, îşi doreşte să îşi regăsească prietenii, să câştige încrederea familiei şi să se integreze în societate. Este încrezător în viitorul lui. Nu crede că va continua cu teatrul după ce va ieşi din detenţie, dar va merge, cu siguranţă, mai des la spectacole, ca spectator, pentru că, spune el: „Teatru jucăm în fiecare zi. Fiecare este actorul propriei vieţi.“

„Suntem conştienţi de căderea noastră. Mai jos nu se poate“

Alin, 28 de ani, are de ispăşit o pedeapsă de 6 ani pentru trafic de droguri, din care a executat 2 ani şi jumătate. „Este cel mai conştiincios sufleor cu care am lucrat. Eu încă nu am văzut până acum sufleor care să-şi încălzească gura, ca să sufle corect“, îşi arată aprecierea regizorul Emil Sauciuc. Alin este şi sentimentalul trupei, o fire sensibilă, întotdeauna cu gândul la cei dragi de-acasă. La fel ca şi colegii lui, este convins că libertatea nu are preţ: „Poţi să ai ce vrei în celulă, dacă nu ai libertate, degeaba. Îmi lipseşte foarte mult familia. Dacă nu aş fi fost căsătorit, poate că nu aş fi rezistat“.

Alin este paznic patru ore pe noapte la sistem deschis în penitenciar. Iniţial, i-a fost repartizat unul din rolurile principale, dar pentru că era foarte obosit la repetiţii, din cauza programului de pază, a fost înlocuit. „Având în vedere locul în care trăim de ceva timp - detenţia -, cred că ne-am descurcat să jucăm o piesă de teatru şi spun asta pentru că acolo sunt foarte mulţi factori negativi. Noi am învins prin tenacitatea şi convingerea noastră. La început au fost ironizaţi. Acum s-au obişnuit. Eu sper să fim priviţi în continuare cu ochi buni“, spune Alin.

De când îşi trăieşte zilele în spatele gratiilor penitenciarului orădean, tânărul a început să scrie. Poezii pentru mama şi soţia lui. Îi mai place să joace şah. Aşa, timpul trece mai uşor, însă rămâne suficient cât să se gândească la fapta săvârşită, dar şi la viitor: „Noi am căzut foarte jos, mai jos de atât nu se poate, doar dacă mergi doi metri sub pământ. Suntem conştienţi de căderea noastră. După ce vom ispăşi pedeapsa, vom avea şansa să începem o nouă viaţă. Ne dorim să progresăm şi să urcăm cât mai sus.“

Ioan nu spune nimic. „E timid, nu ştim ce să ne mai facem cu el“, îl caracterizează în două cuvinte colegii de scenă. Zâmbeşte cel mai adesea şi încuviinţează din cap la vorbele unuia sau altuia.

„În urma acestei experienţe, tinerii au evoluat foarte mult“

Emil Sauciuc, actor şi regizor la Teatrul din Oradea, este cel în faţa căruia actorii de o zi de la Nottara se înclină pe rând. Îi aduc în unanimitate mulţumiri pentru răbdarea de a „scoate din noi ce a fost mai bun. Nici unul nu a ştiut că este în stare să facă un rol pe o scenă, în faţa atâtor oameni“.

„Munca de actor e foarte grea, v-o spune un om care face această meserie de 30 de ani, e o luptă cu tine, cu interiorul tău, o luptă cu propriul destin. Apoi trebuie să intri în destinul altui personaj. Dacă treci peste perioada de adaptare, intri în armonie cu tine şi cu cel care îţi dă indicaţii, începe să funcţioneze treaba. Când ai prins gustul, nu te mai cobori de pe scenă“, le vorbeşte ca unor prieteni Emil Sauciuc.

Piesa prezentată la Festivalul de Teatru pentru Deţinuţi a mai fost jucată la Gherla şi Oradea. La fel ca în Bucureşti, publicul din provincie a primit cu multă deschidere şi căldură jocul actorilor din penitenciare, atraşi fiind de noutatea evenimentului. „Am privit ca pe un gest de normalitate preocuparea pentru cultură a acestor oameni privaţi de libertate. Am încercat să-i ajut cât mi-a stat în putere şi să contribui la echilibrul lor, la integrarea lor în societate, pentru ca atunci când vor deveni liberi să-şi găsească mai uşor un loc printre cei liberi. Penitenciarul trebuie văzut nu doar ca un loc de pedeapsă, ci şi ca un loc de recuperare a oamenilor. Apreciez foarte mult dragostea lor pentru normalitate. La început le era frică să vorbească, să strige. Dar a durat puţin timp starea asta. Când au prins curaj, feţele lor au început să se lumineze. M-am bucurat că, în urma acestei experienţe, tinerii au evoluat foarte mult“, conchide regizorul orădean.