Agapia Veche, dantela din copaci

Agapie, al cărui nume înseamnă "dragoste creştină", a fost un călugăr care a întemeiat în trecut un schit pe locul unde se află azi Mănăstirea Agapia Veche. Aici, maici tinere şi bătrâne trăiesc laolaltă bucuria de a fi miresele fără vârstă ale lui Hristos.

Mănăstirea Agapia Veche este situată la aproximativ 2 km de Mănăstirea Agapia cea Nouă, într-o poiană soră a pădurilor de brazi din munţii Neamţului.

Aici a întemeiat o biserică de lemn cu hramul "Schimbarea la Faţă" cuviosul Agapie, cel al cărui nume îl poartă mănăstirea, satul şi comuna, valea şi pârâul.

Distrusă de o avalanşă de zăpadă într-o zi de Paşte, biserica lui Agapie a fost refăcută pe o altă temelie, primind hramul "Minunea din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail". Dar şi aceasta s-a ruinat. Locul plin de har şi soare sfânt cerea o nouă zidire. La sfârşitul secolului al XV-lea s-a construit o biserică pe actualul amplasament al sihăstriei de la Agapia. Vechiul pomelnic de la Mănăstirea Agapia menţionează pe Petru Rareş şi Elena Doamna ca fiind primii ctitori voievodali aici, la Agapia Veche, urmând să reînnoiască biserica de zid Petru Şchiopul în a treia sa domnie. Secole de Liturghii au trecut peste Casa Pruncului Preamărit. Ziduri urcau şi coborau peste anii care aduceau viaţa scurtă bisericilor de la Agapia Veche, din cauza terenului. Dar Dumnezeu nu a încetat să arate lucrul Său aici, la Agapia din Deal. Cerul a umplut inimile oamenilor de dorul rugii, astfel că locul de închinăciune a rezistat peste toate timpurile trecute. În 1991-1992 se ridică aici la Agapia Veche o nouă biserică din lemn. Ea se înalţă pe o temelie de beton armat, placată cu piatră, bine implantată în roca muntelui. Biserica este mult mai înaltă şi încăpătoare, construită din bârne groase din brad, îmbrăcate în exterior cu dranită, cu pereţi ornamentaţi cu un brâu sculptat din stejar. Dantela din copaci, aşa îmi place mie să-i spun bisericii de la Agapia Veche. Mă gândeam cum au croşetat-o de bine încât să-i simţi mirosul proaspăt de pădure. Se îmbină atât de natural şi sincer mirosul de lemn cu cel de tămâie, este ca o Liturghie a naturii. În interior, pereţii sunt pictaţi în frescă. Catapeteasma din stejar masiv este sculptură îngerească. Din vechile construcţii a rămas turnul-clopotniţă din secolul al XVII-lea, o construcţie masivă din piatră, cu o inscripţie ce datează de la Anastasia, doamna lui Duca-Vodă.

Biserica se înalţă pe sufletele sfinţilor părinţi trăitori la Agapia: cuviosul Agapie Sihastrul, cuviosul Eufrosin Sihastrul, cuvioşii părinţi Evloghie, Pirmen, Mihail, Vasile şi Paisie, Sfântul Rafail şi Sfântul Partenie. Biserica, trupul lui Hristos, vie şi luminoasă, a botezat şi sfinţit pământul Agapiei care astăzi primeşte lacrimi de maici, dar şi de credincioşi veniţi la slujba durerii făcătoare de minuni. Arhangheli coboară cu săgeţi îndreptate spre vina noastră, spre stricăciunea noastră, pentru ca tot ei să ne urce pe cruci. Aşa se arată Biserica de la Agapia Veche. Întreaga mănăstire este o cunună de stele. Maicile strălucesc în ascultare şi cuviinţă. Cu răbdare ascultă necazul fiecăruia, cercetează la sufletul nostru şi ne spun cu dragoste rânduielile lui Hristos. "Oricine poate ajunge la desăvârşire, dar cu condiţia să împlinească legile Lui Dumnezeu", ne spune maica egumenă. Vorbea încet şi apăsat. Lăsa fiecare propoziţie să spargă gândul că noi, oamenii din lume, nu putem împlini trăirea curăţeniei. "Şi în lume, şi în mănăstire trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu ca să-l primim. Pentru o fată care vrea să intre în mănăstire îi spun doar atât: să se grăbească să vină la mănăstire!!"

Iar maica Xenia, de 96 de ani, vorbind despre nevoinţă, voia să ne convingă că viaţa în mănăstire nu e grea dacă e trăită cu dragoste de Hristos: "La mănăstire e o viaţă mai aspră, dar frumoasă. Fiecare face trebuşoară după puterea ei, dar să spuie. Să nu facă nimic fără blagoslovenie. Ascultare, trebuie să facă ascultare".

Miroase a vară printre atâtea ascultări şi rugăciuni

Cerdacurile căsuţelor de maici de la Agapia Veche miros a vară. Soarele îl simţi domolit de vântul străin de tărie. Trandafiri şi crini îţi mângâie mersul temător şi plin de speranţa regăsirii gândului cel bun. În trapeză se aşază masa pentru credincioşii care au stat la Sfânta Liturghie. Mireasma bucatelor gătite cu sporul harului cheamă de departe până şi păsările. Sub teiul din mijlocul curţii stă la răcoare o copilă ce numără buburuze. O maică îi dă o prăjitură şi îi spune: "Una pentru tine şi una pentru mine". S-au împrietenit cu un zâmbet în dulceaţa gustării vesele. Maicile de la Agapia Veche trăiesc bucurie de copil pentru fiecare gest mic şi neînsemnat pentru noi cei grăbiţi spre autobuzul care pleacă din staţie. Nu vedem aceeaşi formă când ne uităm la stele, aceeaşi culoare a cerului şi nu simţim la fel prospeţimea aerului. Noi ne uităm mereu la ceea ce nu ne place, la ce ne nemulţumeşte, la ce nu ne ajunge pentru că niciodată nu e destul. Ne grăbim să ajungem mereu undeva... şi nu ajungem nicăieri până la urmă dacă nu ne vom opri din călătoria noastră la porţile deschise spre EL. Viaţa maicilor în mica mănăstire este liniştită, aşa o vedem noi când le vedem supuse în drumul lor spre ascultări sau biserică. Despre necazuri şi greutăţi ele nu vorbesc, nu se plâng, ba chiar se bucură atunci când Dumnezeu le dă o nouă ocazie să-I arate credinţa. Asta înseamnă pentru o maică necazul, o nouă posibilitate de a arăta Domnului dragoste, supunere şi încredere că totul va fi bine în voia Lui. Călugăria la Agapia Veche înseamnă şi multă muncă. Maicile fac ascultări grele şi ştiu să ridice o sarcină de bărbat. Probabil atunci când ridică un sac încărcat cu lemne şi spatele firav se îndoaie ca o trestie în puterea vântului, în gândul lor vine Crucea care a izbăvit pământul. Se gândesc la Hristos şi la crucea purtată pe spatele Său Dumnezeiesc, dar cu durere de om. Cum să nu fie acel sac plin vârf cu lemne o bucurie şi un gest de dor de răstignire? Aşa e menirea lor de maici, să fie răstignite prin muncă şi metanii. Genunchi îndoiţi şi lacrimi se ascund în chiliile mici fără să ştim măcar sau să ne gândim la inimile drepte călugărite. Trăiesc împreună maici în vârstă cu maici tinere, învaţă una de la alta, se roagă împreună, plâng şi se bucură ca surorile şi ca fiicele cu mamele.

O zăvorâre dorită

În atelierele de ţesătorie sau în cele de pictură se lucrează adevărate obiecte de artă şi tradiţie românească. Este o bucurie pentru ele lucrul cu mâinile. Probabil pentru că merg neîntrerupte cu drag de a clădi ceva în fiecare zi şi mintea înălţată spre Sfânta Treime. Seara, porţile Agapiei Vechi se închid. Maicile rămân să se roage în tăcere pentru că este un legământ ca după lăsatul soarelui nimeni să nu mai intre în mănăstire. E noapte, în spatele zăvoarelor stau candele aprinse ce trimit slavă Lui Dumnezeu, iar rugăciunea devine mai puternică.