Ajutorul Sfântului Ilie Tesviteanul la Mănăstirea de la Paltinul-Piscul Negru

Prin secolul al IV-lea al erei creștine, în cetatea Emesa din Siria, rugăciunea se zidea scurgân­du-se din condeiul unui smerit diacon, Roman Melodul, „zidindu-se în trepte pline de grație, ca un mozaic de lumini tăcute, atrase tainic de Lumina cea neapusă de dincolo de zările lumii”, cum frumos spune doamna profesoară Corina Luminița Căluian. În această stare de zidire ne-am aflat și noi, recent, rugându-ne în Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul”-Paltinul, de la Cota 1200, Piscul Negru, de pe Transfăgărășan, din Arhiepiscopia Arge­șului și Muscelului, care, astăzi, 20 iulie, își sărbătorește ocrotitorul.

„În vârtej de vânt la cer” s-a înălțat Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, din Ghilgal, când a voit Domnul, spunându-i lui Elisei: „Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimite până la Betel”. Carul de foc, cu cai de foc, semn al puterii și lucrării negrăite a Creatorului, pregătit din veci pentru ziua, ceasul și locul acela pentru prorocul lui Dumnezeu Ilie, cum aflăm din tălmăcirea Preasfințitului Episcop Daniil Stoenescu, ne copleșește prin măreția lui din uriașa icoană pictată în pridvorul bisericii mănăstirii de la Piscul Negru, care poartă hramul marelui Proroc. Și precum a venit carul și a răpit căruțașul, am rămas și noi întru uimire și contemplație negrăită, asemenea ucenicului Elisei, cu mantia prorocului primită pe brațe, sub privirile lui Iisus dormind, din icoana Anapeson, zugrăvită și ea în marea biserică argeșeană de pe Transfăgărășan, ctitorită de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului.

Mărturisire și zidire

Nimic nu vorbește mai convingător despre lucrarea împlinită la Paltinul, precum o fac cele două uriașe icoane zugrăvite în această neasemuită catedrală a munților. Căci, privite dinspre pronaos, Pruncul Mântuitor, matur în trăsături, dormind cu ochii întredeschiși, adică în somn cu trupul, dar cu mintea și dumnezeirea veghind, făcând trimitere la Profeția lui Iacov din Vechiul Testament „El s-a culcat, a adormit ca un leu și ca un pui de leu; cine-L va deștepta?”, și carul de foc al Sfântului Ilie tras de cai sintetizează, iconografic, uriașa jertfă săvârșită în acest loc în care, până la urmă, se constată, se confirmă și se întărește convingerea că Domnul este viu, deși nu o dată sufletul nostru nu este tocmai viu, ci slăbănogit, ofilit, veștejit, încorsetat în zgura prezentului, sau chiar mort.

Despre toate acestea am vorbit cu părintele protosinghel Nicodim Cecală, starețul mănăstirii, cel care, cu smerenie, se autonumește „Cel mult păcătosul”: „Sunt în monahism din 1994, când am fost tuns la Mănăstirea Slănic, din Argeș, ctitorie a Sfântului Neagoe Basarab și a rudei sale Lalu. În 2011, am venit aici, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul nostru. Obștea noastră este formată din stareț, adică eu, și din fratele meu de trup, Constantin. Așezământul a luat ființă din gândul înălțat către cer de către Înaltprea­sfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic în 1986, pe terenul donat de către un credincios, Vintilă Chiriac. Aici a prins contur minunea. O minune ivită mai întâi în străfund de suflet, desenată apoi pe nisip, schițată pe coada unei lopeți și, în cele din urmă, ridicată în frumusețea lumii văzute și proiectate în aeternum, în frumusețea lumii nevăzute, cum arătăm și în pliantul de prezentare al mănăstirii.

Înaltpreasfințitul nostru, mergând la vremea aceea pe Transfăgărașan și ajungând de partea cealaltă a muntelui, la Mănăstirea Cârțișoara, din județul Sibiu, a întâlnit-o pe maica stareță de acolo care ridica mănăstirea și și-a zis: Cum o maică să ridice o mănăstire aici în munte, și noi să nu facem una pe partea noastră arge­șeană? Așa s-a născut acest gând. Întâlnindu-l pe domnul Vintilă Chiriac, acesta i-a propus înaltului ierarh, din proprie inițiativă, să ridice o mănăstire pe terenul domniei sale. Iată minunea întâlnirii celor două gânduri. Și după aceea, Înaltpreasfințitul a început să deseneze mănăstirea pe o coadă de lopată, gândindu-se totodată ce hram să-i pună. Aici fiind munte, i-a pus hramul Sfântul Proroc Ilie, care trăise și el în munte și care pribegise în pustie. Apoi i-a zis acestuia: «Sfinte Ilie, dacă vrei să ai mănăstire aici, te rog să mă ajuți!»”, ne mărturisește părintele stareț Nicodim.

Tot ceea ce se vede astăzi ridicat aici și încântă ochiul și inima a fost foarte greu de realizat și a necesitat eforturi uriașe. Primul cancioc de mortar a fost pus pe temelia noii biserici, pe o ploaie mocănească. Au fost invocați în rugăciune Sfânta Filoteia și Sfântul Ilie, pentru ca lucrările să continue ori de câte ori stagnau, mai ales din lipsa fondurilor. Același arhiereu ctitor i-a ales și pe cei care s-au jertfit pentru construirea Transfăgărășanului pentru a le rememora numele. „Vătaful de lucrări”, până în 1998, a fost părintele Nicolae Mărgăritescu, apoi acestea au fost continuate de către ierodiaconul Caliopie Cristian Ichim. Pentru o vreme s-au îngrijit de sfântul lăcaș părintele Nectarie Bărănescu și Visarion Pristavu. Prin implicarea directă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic au fost ridicate chiliile, arhondaricul și gardul de piatră.

Ispite și bucurii

„La scurt timp după ce am fost instalat eu aici, am început pictura. La 1 august 2012, s-a ridicat schela, de către însuși Înaltpreasfințitul Părinte Calinic și preotul Silviu Dumitrache de la Parohia Corbeni. Pe data de 21 iunie 2015 întreaga frescă a fost terminată. O contribuție financiară semnificativă a fost adusă de un patron din zonă, Florin Păcioianu, care între timp a devenit preot și care slujește și astăzi în Parohia Micești. Eu împreună cu fratele meu am pregătit suportul pentru frescă. Pregăteam materialul de iarna, apoi îl întindeam pe pereți, și în urma noastră veneau pictorii, pr. Ilie, George și Liliana, Florian și Mihaela, Dan și Bianca, Marina și Oana, Nicușor și Cristina, Dorin, Adrian, Mădălina, câte trei-patru odată, și zugrăveau sfinții. Se pictau câte 50-60 de metri deodată. Noi slujeam în biserică, iar ei veneau și lucrau miercuri, joi și vineri. Sâmbăta demolam schele de sus, făceam curățenie pentru ca duminica să slujim. A fost o muncă extraordinară. Fiecare scenă, fiecare sfânt, poziția și mărimea lor au fost rânduite cu grijă de către ctitorul lăcașului, care a trecut totul prin mintea și sufletul său, iar târnosirea sfintei biserici s-a petrecut pe data de 20 iulie 2015. Duhul acestui loc este «muntele cel cu umbra deasă», cum se spune în Sfânta Scriptură. Spun aceasta, pentru că muntele îți dă o liniște pe care nu o simți așa nicăieri, pentru că acesteia i se adaugă rugăciunea. Muntele îți dă o stare de bine. Și dacă te mai și rogi, te simți ca într-un colț de rai. În această lucrare am simțit, și simțim foarte mult, ajutorul Sfântului Ilie Tesviteanul. Când am început pictura, umblam prin Pitești, pe la unul, pe la altul pentru fonduri. La un moment dat, aflându-mă în mașină, m-am rugat la Sfântul Ilie să mă ajute să mai fac rost de niște bani pentru pictori, care lucrau cu râvnă, simțindu-se aici ca în rai, lucrând cu bucurie. Și la o oră după aceasta primesc un telefon de la un domn Axinte, care muncea în zonă, spunându-mi că hotărâse cu soția să ne dăruiască 8.000 de lei pentru pictură. Dacă nici asta nu era minunea Sfântului Ilie, ce era atunci? Și acum, când rămân uneori în «pană» de bănuți, îi zic: Sfinte, dumneata nu vezi că nu mai am nici un ban? Și vine de colo, de colo, că te miri de unde vine câte un ajutor”, spune părintele stareț Nicodim.

L-am întrebat pe cuvioșia sa care sunt ispitele și bucuriile într-un asemenea loc, și iată ce ne-a răspuns: „Singurătatea este cea mai mare ispită aici. Dacă nu ești pregătit permanent și nu ai o stare sufletească întărită de rugăciune, va fi foarte greu să reziști. De aceea mă uimesc uneori de fratele meu. Deocamdată nu se simte chemat spre călugărie, dar trăiește ca un călugăr. Rămâne săptămâni întregi în mănăstire fără să coboare la vale. Eu cobor pentru treburile mănăstirii. El s-a obișnuit aici, îi place, se simte liber. În legătură cu problema singurătății trebuie făcută o precizare. A fi pustnic este mult mai greu. Vara, pe aici mai trece lume, ne mai vizitează cineva. Iarna, în schimb, e altfel. Din octombrie când se închide Transfăgărășanul, până în mai-iunie, nu vezi țipenie de om. În rest, la noi ajung, în primul rând, credincioși fideli și cunoștințe. Deși sunt foarte mulți, urșii nu prea ne deranjează pentru că avem în jurul mănăstirii un gard special de protecție. Alături de noi se află o pensiune, dar anul acesta, deși suntem în plin sezon, este aproape goală”. 

Părintele stareț continuă: „Pentru singurătate trebuie să fii pregătit. Trebuie să o înfrunți, dar să și o accepți. Înfruntând-o, prin rugăciune o accepți. Dacă nu e rugăciune, noi cu ce venim înaintea lui Dumnezeu? Dar și munca de zi cu zi te ajută să depășești această ispită. În schimb, bucuria este nemărginită. Eu i-am spus și Înaltpreasfințitului că aici este mai frumos ca la Slănic, de unde am venit eu. Chiar dacă este departe de lume, aici este casa mea și mă simt ca atare. Adică împlinit, vegheat și ajutat de Sfântul Ilie, de acolo din cer. Când vezi roada muncii tale este o bucurie extraordinară, pentru că este rezultatul rugăciunii tale. Adică o rucodelie. Când călugărul intră în mănăstire, are o evlavie mare și vrea să ajungă asemenea sfinților. Dumnezeu îl lasă, îi aprinde lumina, îl bagă pe poarta mănăstirii și îi zice: Hai, mergi! Evlavia aia ține un an-doi, trei, după care Dumnezeu îl lasă și singur să vadă ce face. Uneori cade, apoi se ridică. Nu e treabă ușoară a rămâne și a răbda într-o mănăstire până la sfârșitul vieții. Eu cred că acest lucru înseamnă pur și simplu mântuire. Călugărul din Pateric, leneș și trândav, era judecat de toată lumea. Frații îi spuneau starețului că nu îl mai puteau răbda. Dar pe patul de moarte era foarte vesel și zâmbăreț. Vine apoi starețul și îl întreabă cum de este așa de zâmbăreț, de liniștit și de împăcat, căci nu prea făcuse nimic în mănăstire. Iar el îi răspunde că se duce cu gândul înaintea lui Dumnezeu, spunând că dorește să se împlinească cuvântul Lui din Evanghelie, care zice că nu trebuie să judeci ca să nu fii judecat. Iar el nu judecase pe nimeni în viața lui. Aceasta era cea mai mare virtute a lui. Nu judecase pe nimeni, niciodată. Din nefericire, lumea asta în care trăim este o lume a judecărilor. Fiecare îl judecă pe celălalt, din păcate. Noi o simțim și o vedem. Este ca o boală, ca o neîmplinire umană, ca o rătăcire greu de depășit. În realitate este o mare neputință, pentru că tot omul este neputincios. Spunea Sfântul Cuvios Arsenie Boca cu prilejul unei hirotoniri că întotdeauna trebuie să ai îngăduință față de neputința omului la spovedanie. Foarte frumos. Mi-a plăcut acest cuvânt de învățătură. Toți avem neputințe. Omul de astăzi este schilodit și neputincios sufletește. Ca să scăpăm de judecată și de a judeca nepu­tințele celor din jurul nostru trebuie să ne întoarcem către noi. Către interiorul nostru și către neputințele noastre. Căci dacă le vedem pe ale noastre, cât de multe și de grele sunt, nu-l mai putem judeca pe celălalt. Cam așa arată vindecarea. Adică întoarcerea către sine, către interiorul tău, către neputințele tale”. 

Părintele stareţ Nicodim mărturiseşte că „bucuria cea mai mare a călugărului, din punctul meu de vedere, este întâlnirea cu Hristos în Taina Sfintei Liturghii: Sfânta Împărtășanie. Când văd că Hristos mă primește din nou la fel, fără să mă certe, fără să mă judece, fără să spună ceva. Iar eu zic, când Îl țin în mâna dreaptă: Doamne, te rog iartă-mă din nou pentru că sunt neputincios. Că vin la Tine nepregătit și nu am dobândit nimic. Dar Tu știi că sunt om neputincios și plin de păcate. Și știi că vreau să Fiu cu Tine în Lumina Ta cea veșnică. Pri­mește-mă așa cum sunt. Și această bucurie trebuie să o împărtășească toți. Nu numai noi călugării și preoții, pentru că Îl avem pe Hristos. Nu ne cere nimic. Ni se dăruiește gratuit. Ne cheamă. Nu pe sfinți îi cheamă, ci pe cei păcătoși: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și eu vă voi odihni pe voi, ne spune El. Doar apropiindu-ne de Hristos ne vom curăți și vom înțelege ceva din această taină. Dragostea lui Dumnezeu ne copleșește întotdeauna oriunde și în orice clipă. Dacă trăim este doar pentru că Dumnezeu vrea să trăim”, ne mai mărturisește părintele stareț Nicodim.

Iar noi, cu gândul la marele Proroc Ilie, ca niște bieți Iovi, ne retragem în sinele nostru și căutăm să-l curățim de neputințe, rostind câteva cuvinte din Paraclisul Sfinților Mucenici care au pătimit în temnițele comuniste, dăruit gratuit pelerinilor ajunși la Paltinul. Căci, asemenea lor, înfruntăm și noi, după puteri, încercările prezentelor vremuri: Ca niște viteji ați înfruntat suferințele, pentru aceea vă rugăm răbdare dăruiți în încercări credincioșilor care vă cinstesc. Plâns curățitor dăruiți-mi mucenicilor, căci întinate fapte am săvârșit, necurat am făcut sufletescul veșmânt...