Altarul cu trei focoase în coastă

Să fii parte de istorie în istoria tumultuoasă a cetăţii, purtând încă în coaste, ca o împunsătură de lance, schijele războaielor care ţi-au scrijelit trupul de piatră şi să vesteşti în veac izbânda Ortodoxiei neamului care te-a zămislit, ridicându-te din zidurile unei geamii mahomedane este ca o rostire a Crezului înainte de anafură.

Acesta este chipul ascuns în spatele chipului fizic al Schitului "Sfântul Nicolae" din inima municipiului Giurgiu. Altar şi pavăză creştină la hotarul de sud al patriei, pe malul Dunării, din apele căreia strămoşii se împărtăşeau cu pioşenie.

Giurgiu, cel mai disputat punct de graniţă al României. Cetate cucerită şi arsă de nouă ori şi tot de atâtea ori reconstruită. Locul unde, cu o eroare de doar 2-3 metri, se ştie exact locul bătăliei cu Sinan Paşa. Raiaua care timp de 411 ani a stat sub stăpânirea turcilor şi unde românii din oraş, "şi mai ales cei din satele şi cioflicurile din raia", cum spune I. Bodescu, cel ce în vremea glorioasei domnii a regelui Carol I "lucrat-am această monografie a oraşului Giurgiu", se rugau în singura biserică - "Adormirea Maicii Domnului" -, şi aceea sub pământ, fără turle, fără clopote, pentru că turcii nu le dădeau voie să aibă lăcaşuri deasupra şi nici clopote.

Giurgiu, un fel de stepă pustiită de credinţă în vremea comuniştilor, a renăscut în speranţă şi mântuire, cu oamenii săi şi cu Biserica lui. Şi în această înviere, cu siguranţă Schitul "Sfântul Nicolae", de pe malul vechiului Danubiu, îşi are menirea şi rostuirea lui. Căci, aici, din ce în ce mai mulţi creştini din ţara ce se întinde în spatele lui vin să se închine şi să se umple din taina şi lucrarea lui sfântă.

Biserica cu schije de bombe în coaste

N-am fi aflat poate niciodată locul acesta dacă nu am fi fost pelerini. Ne-am fi grăbit, ignoranţi, ca simpli turişti, pe podul ce ne trece dincolo de fruntariile ţării, spre Europa modernă. Dumnezeu a rânduit însă să ajungem aici cu un grup de pelerini, după un răstimp de o zi petrecută la numai câţiva kilometri distanţă, cu Sfântul Ioan Rusul, coborât într-un fost depozit de muniţie, transformat în mănăstire, pentru a umili moartea la ea acasă. Aşa am făcut cunoştinţă cu un aşezământ monahal aparte, cu istoria unui sfânt lăcaş, unic după ştiinţa noastră în ţară, şi cu mărturisirea părintelui stareţ Nicolae Matei, răbdător şi pregătit să ne asculte pe noi oamenii, atât de neascultaţi în aceste vremuri tulburi şi nesigure.

Până în 1830, biserica Schitului "Sfântul Nicolae", de lângă Poarta de fier a cetăţii Giurgiului, pe drumul spre Ţarigrad, a fost geamia mahomedană Bairacli, ale cărei începuturi nu se cunosc. După Tratatul de la Adrianopol, când Giurgiu eliberat de turci de către armatele ţarului Nicolae I Pavlovici al ruşilor a fost redat Principatului Valahiei, geamia a fost transformată în biserică ortodoxă, cu hramul "Sfântul Nicolae", după numele eliberatorului, sub atenta supraveghere a generalului Kiseleff. I s-a adăugat altarul în formă de absidă şi pridvor, a fost acoperit cu o boltă cilindrică şi i s-a aşezat o turlă din lemn.

În 1877, sfântul lăcaş a fost bombardat de turci şi distrus parţial, în trupul bisericii rămânând de atunci trei proiectile care nu au explodat. După ce le-au fost scoase focoasele, ghiulelele au rămas în zid, fiind inscripţionate cu anii 1854, 1877, 1978. La stăruinţele preotului paroh M. Popescu, în 1905, biserica a fost reclădită, cu piatră luată din zidurile cetăţii oraşului, sfinţită în 1907 şi pictată de Alexandru Papainopol şi Nicolae Coloniţiu. La 26 august 1944, nemţii, în retragere, au bombardat din nou biserica, distrugând-o, în pereţii ei găsindu-se şi astăzi fragmente de schije. În 1945 a fost refăcută, începuturile şi istoria ei zbuciumată fiind eternizate în cele două inscripţii în limba rusă. Refacerea bisericii s-a executat după modelul Bisericii "Sfântul Nicolae" domnesc de la Curtea de Argeş, minunata pictură în frescă fiind refăcută complet de către artistul Nicolae Stoica.

Biserica a fost înzestrată cu icoane de valoare, donate de către ţarul Nicolae, cu policandru şi cu trei clopote turnate din bronzul tunurilor cucerite de ruşi în cetatea Silistrei.

Lucrarea Sfântului Nicolae şi minunile lui

"Pentru orice supărare, mergi la "Sfântul Nicolae"", este propoziţia prin care biserica şi minunile icoanei Sfântului Nicolae aflate aici au intrat în conştiinţa oamenilor.

Începând cu 9 aprilie 2006, odată cu întronizarea Preasfinţitului Părinte Ambrozie în demnitatea de Episcop al Giurgiului, Biserica "Sfântul Nicolae" a fost transformată în schit de călugări.

Aici se nevoieşte, din 2007, cu o mică perioadă petrecută la Schitul Găiseni, părintele stareţ Nicolae Matei, singurul monah al schitului. "De fapt, suntem cinci vieţuitori: eu şi cei patru fraţi, elevi la seminarul nostru, pe care noi îi susţinem în şcoală. Ei participă la slujbe, la programul liturgic mănăstiresc şi ţin rânduiala monahală", ne spune părintele, şi, aşa cum mărturiseşte, duc o viaţă simplă în care rânduiala, rugăciunea şi Sfânta Liturghie îi apără de ispitele lumii oraşului.

Mi-a vorbit apoi părintele de sprijinul constant pe care îl primeşte obştea lui de la Sfântul Nicolae. "El ne trimite oameni aici, pentru ca schitul să reînvie duhovniceşte, cum se cuvine. Credincioşii îşi lasă rugăciunile la noi, pentru că au evlavie la Sfântul Nicolae, a cărei icoană făcătoare de minuni o păstrăm şi sperăm să putem să o restaurăm, la Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare, Grigorie Dialogul şi Cuvioasa Macrina, ale căror moaşte se păstrează la noi", ne spune părintele.

Viaţa ca vorbire şi mai ales ca nevoie de ascultare

Viaţa şi nevoirea părintelui stareţ Nicolae Matei se leagă de o mare dorinţă: "Să vină în schit părinţi cu rânduială şi tineri din rândul cărora poate se vor alege viitori monahi". Părintele are însă şi o mare satisfacţie: "Bucuria că putem să fim şi aici în mijlocul oamenilor, ca să-i putem asculta, pentru că sunt mulţi care nu sunt ascultaţi. Noi, călugării, părinţii ieromonahi, părinţii bisericilor de mir suntem singurii care trebuie să avem timp, şi avem, să stăm să-i ascultăm pe oameni", mai spune părintele. Ascultare, din ascultare, pentru ascultare. Iată o lecţie pe care am înţeles-o ascultându-l pe părintele stareţ. Căci în această lucrare stă secretul, nevoia fundamentală a omului de astăzi, supus şi îngenuncheat de vremuri şi secularism. Vorbă din vorbă, comunicare, speranţă şi mântuire.

Am părăsit Schitul "Sfântul Nicolae" înluminaţi de această pricepere a sensului înduhovnicit al vorbirii cu preotul, ca semn al vieţuirii curate, în speranţa mântuirii, în lume şi-n cer. Şi, tot gândindu-ne la această formă de încomunicare, poate şi noi vom învăţa să auzim pe cei ce se zbat în neputinţe lângă noi, care strigă şi cer doar atât: ascultare.