„Am devenit cu totul alt om după 21 decembrie 1989“

Prof. dr. Nicolae Constantinescu este recunoscut în ţară şi în străinătate ca o somitate în medicina chirurgicală, şi nu doar meritele profesionale îl clasează printre cei mai buni, ci şi calităţile umane. Este unul dintre puţinii chirurgi care au curajul să vorbească despre adevărul din decembrie 1989. Un adevăr dureros, însângerat, o rană deschisă care încă nu-i dă pace.

În ziua de 21 decembrie 1989, prof. dr. Nicolae Constantinescu era de gardă la Spitalul Colţea. Alături de colegii săi, urmărea de la geamurile unităţii medicale "spectacolul" din Piaţa Universităţii. Nu le venea să creadă ochilor câtă lume se adunase, împresurată de trupele militare care încercau, depăşite de situaţie, să-i blocheze trecerea. Ceea ce a fost şi mai halucinant a urmat la scurtă vreme: strigătul dezlănţuit al mulţimii, după 45 de ani de comunism, ţâşnit din inima Bucureştiului, răspândit apoi în întreaga ţară, care a făcut istorie: "Jos comunismul!"

A operat două zile şi jumătate încontinuu

Izbânda acestei neaşteptate surprize nu a durat mult, pentru că, spune chirurgul, "au început să tragă. Au venit şi tancurile. Oamenii s-au aşezat în genunchi şi au rostit "Tatăl nostru". Am înlemnit când am văzut asta. Apoi, s-au ridicat şi au început să apară pe cer nişte trasoare. Ne uitam în sus şi am văzut cum unii dintre oameni cădeau. După 10 minute, au început să ne aducă răniţii. Primele zone în care s-a tras au fost picioarele".

Deja se dezlănţuise iadul. Două tancuri au trecut peste unii dintre cei mai curajoşi manifestanţi, care s-au aşezat în faţa maşinilor de luptă blindate, convinşi că cei care le dirijau nu vor avea inima atât de îngheţată încât să-i facă totuna cu asfaltul. Ca şi cum ar fi pierdut o rudă apropiată, medicul aminteşte îndurerat de Ana Luiza, o poetă care şi-a pierdut viaţa strivită sub şinele tancurilor.

"Am operat 22 de oameni în total, de joi după-amiază, 21 decembrie, până duminică la prânz. În tot acest timp am băut apă şi am mâncat trei sendvişuri, pe care mi le-a adus soţia, nu am pus geană pe geană deloc. Am avut o forţă fantastică, Dumnezeu m-a ajutat. Abia după ce am terminat, am dormit de duminică la prânz până luni seara, încontinuu 36 de ore."

"Creştini până în măduva oaselor"

Profesorul Constantinescu spune că la Colţea au fost aduşi, de toţi, 92 de răniţi, din care s-au scos 42 de gloanţe, şi adaugă: "Nu se putea vorbi cu răniţii în noaptea de 21 spre 22 decembrie, singurul lucru pe care îl puteai face era să-i strângi mâna omului şi el simţea asta. Pe scările de la Colţea, primul secretar al comitetului de la sănătate nota cine intră în operaţie. Comanda fusese să nu operăm nici un rănit, dar toţi chirurgii am operat. E adevărat, unii cu entuziasm mai mare, alţii cu un entuziasm scăzut".

"Stăteau ca peştii pe coridorul din faţa sălilor de operaţie, aşa de mulţi răniţi erau", îşi aminteşte chirurgul. Indică cu exactitate faptul că din cele 22 de persoane operate, 20 erau muncitori, doi erau studenţi şi, cu excepţia unuia, toţi aveau vârste sub 30 de ani. Nu-i poate uita chipul lui Dumitrică, tată a trei copii, împuşcat în abdomen (perforaţie de vezică urinară plină şi de rect plin), adus prea târziu la spital şi pe care, din păcate, nu l-a putut salva.

În spital, atmosfera era tot mai greu respirabilă. Răniţii veneau pe bandă rulantă, încât, la un moment dat, a fost nevoie să se apeleze la ceea ce se numeşte "triajul răniţilor". Este o tehnică aplicată în război şi constă în împărţirea bolnavilor în cei foarte gravi şi cei care pot să mai aştepte intervenţia medicului. La un moment dat i-a fost adusă medicului anestezist Mircea Nicolae o fată în moarte clinică, Eugenia Popa. "Anestezistul i-a pus fetei o oglindă în dreptul feţei şi a văzut că s-a aburit. Atunci am dat jos urgent pacientul pe care îl operam şi am pus-o pe Eugenia", vorbeşte cu înflăcărare medicul, ca şi cum ar fi prezent, pentru a doua oară, în scena petrecută acum 23 de ani. Deşi salvată de perforaţia venei cavei inferioare, pacientei nu i s-a scos glonţul din ficat, deoarece chirurgul ar fi riscat să o omoare (se epuizase toată rezerva de sânge din spital). De altfel, aceasta a fost şi decizia specialiştilor de la Londra, cei care au consultat-o pe Eugenia, în ianuarie 1990, trimisă fiind de profesorul Constantinescu pentru investigaţii amănunţite. Femeia este mama unui băiat, Alexandru, şi este bună prietenă cu medicul care i-a redat şansa la viaţă, la fel ca şi ceilalţi revoluţionari pe care acesta i-a salvat. Cu toţii sunt profund credincioşi şi se întâlnesc cel mai adesea la biserică.

Mărturia salvatorului

"Pe 1 ianuarie, am chemat un preot de la Biserica Amzei să vină să ne facă o slujbă de început de an. Din 92 de împuşcaţi, în spital rămăseseră 73. A venit părintele şi, pentru că nu a avut dascăl, am făcut-o eu pe dascălul. I-a împărtăşit pe toţi. Preotul a zis că nu mai e nevoie de spovedanie, câtă vreme "spovedania aţi făcut-o pe caldarâm. Eu vin să vă împărtăşesc şi să mă rog pentru voi". Doar doi nu au vrut să se împărtăşească din cei 73 de răniţi", evocă cu emoţie chirurgul.

Tinerii pe care medicul i-a salvat erau dintre aceia îngenuncheaţi la Universitate, care se rugau lui Dumnezeu, pentru ca mai apoi să strige la unison: "Vom muri şi vom fi liberi". Aceste reacţii colective sunt calificate de profesorul Constantinescu drept "martirologice şi creştineşti până în măduva oaselor. Sunt cuvinte de o profunzime uluitoare, neinspirate de nici un fel de cultură teologică sau informaţie catehetică. Această faptă martirică s-a săvârşit în faţa ochilor mei şi nu avea cum să nu mă marcheze pe viaţă".

"Până în 21 decembrie 1989 am fost un om, un chirurg, însă după 21 decembrie 1989 am devenit cu totul alt om şi chirurg. Toţi cei pe care i-am operat au devenit copiii mei. Relaţia afectivă a fost atât de puternică, încât continuă şi astăzi, şi ceea ce mă bucură este că sunt cu toţii creştini adevăraţi. Această experienţă m-a ajutat să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu", încheie prof. dr. Nicolae Constantinescu mărturia despre acele zile de coşmar, când viaţa supravieţuitorilor s-a schimbat profund. Ei sunt dovezile vii, care încă mai pot grăi despre adevărul evenimentelor din '89.