Amintirea a ceea ce a fost odată Curtea Sticlarilor din Bucureşti

Citiţi în cele ce urmează un reportaj despre cum a fost şi cum a ajuns Curtea Sticlarilor din centrul istoric al Bucureştiului. Părerile oamenilor sunt grăitoare în acest sens şi nu lasă loc altor comentarii: „Am fost debusolat când am intrat în Curtea Sticlarilor, pentru că nu am mai regăsit nimic din ceea ce a fost odată - meşteri care suflau în sticlă, cuptoare încinse. Multă activitate şi oameni obişnuiţi care veneau să-i vadă cum lucrează“, răspunde Mircea Nichifor, pensionar.

„Am ajuns să scoatem banul şi din ruine. Tot centrul vechi este o terasă imensă“, este de părere Iulia Sandu, profesoară.

Orice plimbare în centrul vechi al Bucureştilor ajunge, fără îndoială, la Curtea Sticlarilor, din strada Şelari. De dragul trecutului a fost păstrată denumirea clădirii care s-a aflat sub patronajul Centralei Industriei Sticlei şi Ceramicii Fine Bucureşti, pentru că, astăzi, nu a rămas mai nimic din activitatea talentaţilor sticlari români de odinioară.

„Am revenit în ţară de curând, după câţiva ani buni petrecuţi în Germania. Sunt dezamăgit de ceea ce văd. Nu mă aşteptam ca centrul vechi să se zbată într-o asemenea suferinţă. Am fost debusolat când am intrat în Curtea Sticlarilor, pentru că nu am mai regăsit nimic din ceea ce a fost odată: meşteri care suflau în sticlă, cuptoare încinse. Multă activitate şi oameni obişnuiţi care veneau să-i vadă cum lucrează“, răspunde Mircea Nichifor, cu înţelepciunea celor 85 de ani împliniţi.

Între timp, moda s-a schimbat - dacă până nu demult se sufla în sticlă, astăzi se trage din sticlă. Bere. Şi uite aşa (mulţi zic că mult învinuita criză ar fi cauza), Curtea Sticlarilor s-a transformat în Curtea berarilor. Ne place sau nu, povestea merge mai departe, iar vremurile îşi pun amprenta pe oameni şi locuri după bunul plac.

„Am ajuns să scoatem banul şi din ruine. Tot centrul vechi este o terasă imensă“, este de părere Iulia Sandu, profesoară.

Nicolae Cioboiu, şeful sticlarilor de pe strada Şelari, care conduce o firmă ce se vrea a fi continuatoarea vechiului meşteşug, are răspunsuri pentru doleanţele trecătorilor: „Îmi pare şi mie rău pentru faptul că s-a ajuns aici. Oamenii se întreabă, uneori nervoşi, de ce Curtea Sticlarilor s-a transformat în Curtea Berarilor. Am fost nevoit să închiriez spaţiul, pentru că exporturile au scăzut foarte mult. Numai gazele pentru întreţinerea clădirii costă enorm. Încercăm ca din toamnă să punem în funcţiune cuptoarele, să reiau contractele cu turiştii şi aştept un semn din partea autorităţilor locale, care să îmi dea de înţeles că se doreşte menţinerea Curţii Sticlarilor în centrul vechi“.

Urmaşele artiştilor sticlari

Câţi dintre bucureştenii sau turiştii care se pierd pe străzile vechi cu poveşti nemuritoare din inima Capitalei ştiu că demult, tare demult, meşterii noştri sticlari executau, pe lângă obiectele uzuale, lucrări de restaurare şi conservare a elementelor de valoare istorică şi artistică? Cel puţin două persoane cunosc aceste detalii. Mai mult, ele însele pot fi considerate continuatoarele tradiţiei vechilor artişti de la Curte, prin obiectele decorative din sticlă pe care le realizează manual. Mariana David şi Rodica Câţă lucrează de 15 ani pictură pe sticlă, iar pasiunea pentru această meserie le-a legat una de cealaltă printr-o prietenie frumoasă. La început au făcut Galle-uri, un soi de sticlă decorativă, care porneşte de la suprapunerea unor straturi de sticlă de diverse culori, pe care se pot realiza mai multe motive, de obicei, florale. Au urmat apoi lămpile Tiffany, nenumăratele veioze, plafoniere, vitralii, obiecte decorative. O parte interesantă a activităţii celor două pictoriţe este realizarea de vitralii după tehnologia folosită la catedralele franceze din secolul al XII-lea, care îmbină armonios metalul cu sticla.

De asemenea, s-au implicat şi în prelucrarea unei game variate de obiecte din sticlă, precum sticlăria de menaj sau sticlăria decorativă. După ce se topeşte la 1400°C, sticla topită se culege pe ţeava de suflat şi se prelucrează manual sau în forme. Produsele obţinute se introduc în cuptorul de recoacere timp de 16 ore. Apoi li se aplică procedeele de finisare, iar la sfârşit, în funcţie de destinaţia acestora, obiectele suferă operaţia de matisare, care se realizează în baie de acid. O muncă ce necesită, aşadar, multă migală şi răbdare, dar şi o rezistenţă fizică, fiind o meserie practicată mai ales de bărbaţi.

„În meseria asta trebuie să ai răbdare“

În incinta clădirii Curţii sticlarilor, femeile lucrează la aceeaşi masă într-un atelier micuţ, ca o vitrină. Un geam mare, la care sunt expuse veioze de diferite mărimi, le desparte de terase. Oamenii vin, se uită, unii întreabă când se va mai încinge cuptoarele, li se răspunde că la toamnă, şi pleacă. În locul lor vin alţii care nici nu dau atenţie atelierului de sticlărie, fiind mânaţi mai mult de dorinţa de a-şi potoli setea verii sub umbrelele de la parter şi etaj.

„Nu au fost dintotdeauna terase. Am fost şi 100 de muncitori la un moment dat. Lucram şi jos şi sus la cuptoare şi ateliere. Acum suntem şapte“, spune Rodica, aprobată de Mariana. Cele două pictoriţe pe sticlă se pot mândri cu munca lor şi în ţări precum Spania, Franţa, Italia, Germania, Belgia, SUA, destinaţii unde produsele de sticlărie româneşti au mers ani buni la export.

Cât despre tineri, femeile se arată dezamăgite de lipsa de interes a acestora faţă de meserie. Mariana afirmă: „Tinerii sunt curioşi, fascinaţi, dar nu rămân. În meseria asta trebuie să ai răbdare. Au venit, au stat cel mult trei luni şi au plecat. Preferă să meargă ca vânzători sau barmani“.

Meseria de sticlar, la fel ca şi Curtea care i-a adus notorietate, cel puţin în vremurile bune ale Micului Paris, începe să se piardă încet-încet, iar pronosticurile pentru viitor nu sunt deloc pozitive. În ţară nu mai există şcoli de sticlărie, iar ateliere de profil sunt din ce în ce mai puţine. Noroc cu licorile de la cârciumile cu umbrele, că aşa ne mai înecăm şi noi amarul şi zic: „Încă o halbă, monşer! O beau de supărare şi în avans pentru toate monumentele istorice care, intenţionat, sunt lăsate să se transforme în amintiri“.