Mulţi români spun că cele mai frumoase sărbători se petrec la sat, acolo unde, în ciuda ritmului vieţii din ce în ce mai alert, obiceiurile strămoşeşti şi-au urmat cursul, fără a fi prea mult ştirbite de noile obiceiuri importate din Apus. În satul meu, umblatul preotului cu Ajunul este un mare eveniment. El este cel mai important musafir în ziua de Ajun. Când eram acasă, la Coşeşti, cu toate că era Ajun şi toată lumea, care mai de care, avea treabă prin casă în această zi, noi ne pregăteam să-l primim pe preot. Mama încălzea din vreme camera de primire, aprindea în zorii zilei candela, umplea casa de miros de tămâie, pregătea turtele cu julfă şi vinul pentru binecuvântare. După ce preotul binecuvânta toate casele de pe uliţa noastră,
îndreptându-se spre altă parte a satului, ne echipam în viteză, ne luam ghetuţele în picioare şi plecam la colindat.
Mulţi români spun că cele mai frumoase sărbători se petrec la sat, acolo, unde, în ciuda ritmului vieţii din ce în ce mai alert, obiceiurile strămoşeşti şi-au urmat cursul, fără a fi prea mult ştirbite de noile obiceiuri importate din Apus. Cu drag imi amintesc şi eu de zăpada care clădea, în Ajunul Crăciunului, troiene înalte până deasupra gardului, care despărţea curtea de grădină. Cu drag îmi amintesc de faptul că în fiecare an, în ziua de Ajun, mama mă trezea în zori, pentru ca nu cumva preotul care umbla prin sat să anunţe că la Betleem S-a născut Hristos, să găsească casa negrijită, iar pe membrii ei nepregătiţi. Aşa că, în seara precentă, după ce aveam să isprăvim turtele, subţiri ca foaia de ziar, de întins şi copt pe plită şi după ce tata avea să ne cânte colindul său preferat, „Afară ninge liniştit“, treceam, înainte de vremea obişnuită la culcare, pentru ca a doua zi să nu cârtim la glasul mamei care avea să ne trezească.
De dimineaţă, când deschideam ochii, candela deja ardea, în casă mirosea a tămâie şi toate erau aşezate la locul lor. Pe masă stătea tava cu cele două pahare curăţate impecabil, pentru preot şi dascăl şi cana cu vin alb din cel bun, alături de ele, iar mama în bucătărie umplea cu nucă sau julfă turtele făcute de cu seară. Se trezise în zori, astfel încât până la deşteptarea noastră să fi reuşit să meargă măcar la un vecin să dea de pomană din prăjiturile ajunului, plăcut aromate, pentru că altfel am fi avut ceva de aşteptat. Am crescut cu acest obicei. Nu mâncam niciodată turtele cu nucă pe care mama le umplea în Ajun, fără ca din ele să nu guste, odată cu noi, cei dragi, dar care plecaseră demult din lumea aceasta.
Cel mai important musafir în Ajun
Cu toate că era Ajun şi toată lumea, care mai de care, avea treabă prin casă în această zi, noi ne pregăteam să-l primim pe preot. Ne găseam cu toţii de treabă în colţuri în care eram siguri că nu aveam să fim văzuţi de „mesagerul Domnului“ şi îmbrăcam peste hainele curate altele pentru protecţie. „În Ajun, preotul se aşteaptă cu un pic de masă, dacă ai, cu un pahar de vin, cu multă curăţenie în casă, cu lumină în candelă, cu miros de tămâie în casă, cu inima bună. Aşa se aşteaptă preotul, pentru că cinstindu-l pe preot, cinsteşti naşterea lui Hristos. Dacă nu-l primeşti pe preot în casa ta, când vine Ajunul, parcă nu te poţi bucura la fel de venirea Crăciunului. Preotul trebuie aşteptat cu grijă, pentru că la sărbătoarea Crăciunului, el este cel mai important musafir, este vestitorul naşterii lui Hristos şi prin el casa îţi este binecuvântată“, mă învăţa mama.
Din când în când, tata cobora în sat, la vale, să vadă „pe unde a ajuns părintele“ şi aşa făceau mai mulţi vecini, încât aceştia îşi spuneau ultimile veşti, întâlnindu-se pe uliţele satului. Când tata venea şi ne spunea că părintele este pe la „moş Neculai Sima“, adică la o casă distanţă de noi, săream cu toţii de pe unde ne prinsese vremea şi, smirnă, ne aşezam în faţa icoanei, tremurând de emoţie ca şi cum părintele ne-ar fi adus un premiu. Atunci nu conştientizam că, de fapt, părintele îşi premia toţi credincioşii în Ajun. Mama măturase şi curăţase prispa din vreme şi peste ea aşezase un covor, cale de intrat în casă a binecuvântării lui Hristos. Dacă ningea toată noaptea, pe la 6:00 tata îndepărta zăpada, făcând pârtie pentru preot şi pentru cântăreţul care îl însoţea.
Câteva minute de vorbă cu preotul
Cu toate că în fiecare an îl primeam pe preot, nu numai la Crăciun, ci şi la Bobotează şi în celelalte posturi, când venea cu molifta, tot mă fâstâceam în momentul în care auzeam de la poartă „Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru...“, întrebându-o pe mama de zor ce trebuie să fac. Mama începea să-mi explice pentru a nu ştiu câta oară că întâi trebuie să sărut icoana, apoi să... şi până să-mi termine, părintele era deja în casă, iar eu copil fiind, tremuram de emoţie şi bucurie. Pentru câteva minute, cei doi se aşezau să guste din turtele făcute de mama, serveau vin din paharele umplute de tata în fugă, iar eu mă retrageam în cameră încă stăpânită de emoţie. Nu reuşeam să-mi revin, că şi auzeam: „Mai rămâneţi sănătoşi!“ şi „Sărbători fericite!“. Îi petreceam pe cei doi până în ogradă sau până la poartă şi până să respirăm bucuria, auzeam din nou în liniştea iernii „Naşterea Ta Hristoase...“ Alţi vecini primeau şi ei binecuvântarea.
După ce preotul binecuvânta toate casele de pe uliţa noastră şi îl vedeam cum îşi făcea drum prin zăpada aşternută pe dealul din faţa casei, îndreptându-se spre altă uliţă a satului, ne echipam în viteză, ne luam ghetuţele în picioare şi plecam la colindat. În sat la mine, în Ajunul Crăciunului, preotul este aşteptat la fel şi astăzi.
O săptămână pentru umblatul cu Ajunul
Parohia Coşeşti, din comuna Ivăneşti, judeţul Vaslui are mai multe filii: Coşca, Valea Oanei, Fundătura Mare şi Fundătura Mică. Aşa că, părintele paroh îşi rezervă toată săptămâna de dinainte de Crăciun pentru umblatul cu Ajunul. Şi chiar dacă numai la Coşeşti umblă chiar în ziua de Ajun, şi în celelalte sate este aşteptat cu aceeaşi emoţie. Am mers împreună cu părintele şi cântăreţul parohiei pe la câteva case din Valea Oanei. „Umblatul cu Ajunul nu este o simplă vizită, este binecuvântarea caselor, este anunţarea - prin Troparul care se cântă - a Naşterii lui Hristos. Şi credincioşii înţeleg acest lucru. De aceea, cu emoţie şi bucurie, cu porţile şi uşile deschise, cu casele îngrijite, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu candelele aprinse şi lumânări în mâini, ei se bucură primind vestea venirii lui Mesia pe lume“, îmi spune părintele Ionel Ilie.
Într-o viaţă de preot trebuie să fi adunat multe amintiri legate de aceşti credincioşi smeriţi, de aceşti oameni care, chiar dacă nu-şi mai văd capul de treburi, griji şi necazuri, nu uită să-şi întâmpine păstorul şi să-şi umple casa cu lumină şi miros de tămâie, aşa cum au făcut-o de sute de ani stră-străbunicii lor. „Am avut o experienţă frumoasă chiar anul trecut. Umblam cu Ajunul în satul Coşca. Cred că era în jurul orei 16:30, când se îngâna ziua cu noaptea. Afară burniţa, pe jos se făcuse de acum noroi, era un timp tare neplăcut. Cu toate acestea, am rămas surprins de modul în care oamenii şi-au primit preotul. Nu s-au încuiat în case şi nici n-au închis porţile, ci au aprins lumânări în toată casa, încât totul părea ca într-o poveste. Văzute din depărtare, luminile acelea creau un spaţiu feeric, emoţionant şi impresionant, în acelaşi timp. Aşa multe cum erau, nu părea că este lipsă de curent electric. Şi totul a fost cu atât mai plăcut pentru că au ieşit în curte toţi membri familiei şi ne-au întâmpinat cu emoţie“, mărturiseşte părintele din satul meu.
„Este cu adevărat o veste“
Pentru credincioşi, primirea preotului în Ajunul Crăciunului este o mare împlinire, pentru că el vine să ne deschidă inima şi să ne arate nouă că Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut. „Este vestitorul Naşterii, întruchipând în mod simbolic glasul îngerilor care le-au anunţat păstorilor naşterea minunată. Şi dacă suntem atenţi la ce cântă dascălul şi preotul când intră în casă, aflăm exact cum s-a întâmplat la naşterea lui Mesia. Este cu adevărat o veste. Şi noi îl aşteptăm cu mare bucurie, cu linişte şi curăţenie în casă, cu lumânări aprinse pe masă şi în mâini, cu candela aprinsă şi cu pace în suflet. Pregătim şi o gustare dacă avem cum, iar părintele sfinţeşte bucatele şi aceasta este mare binecuvântare. Pregătim masă în cinstea lui Iisus Hristos, pentru că naşterea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru este prilej de bucurie şi veselie pentru toată lumea... Am trăit şi la oraş, dar parcă la sat, sărbătorile sunt trăite cu mai mare profunzime. Eşti mai aproape de preot, eşti mai aproape de toţi sătenii pe care îi cunoşti, iar obiceiurile aici se ţin cu adevărat“, imi explică Ion Pandele din Valea Oanei, în a cărui casă am intrat odată cu preotul.
Soţia sa, Maria Pandele, este convinsă că venirea preotului ne luminează casele şi inimile. „Şi după ce pleacă el de la noi, ne simţim liberi, mai uşori şi mai curaţi la suflet. Cu un alt curaj aşteptăm parcă venirea Crăciunului, prilej cu care ne vin copiii acasă şi ne bucurăm împreună“.
