Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Amintirile pictorului Victor Ciobanu despre bunicul său

Amintirile pictorului Victor Ciobanu despre bunicul său

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 06 Noi, 2013

„Iubirea adevărată e jertfirea de sine“, spunea un politician creştin interbelic, surprinzând într-o formulare lapidară profunzimea trăirii plenare a adevărului creştin. Tulburătoarea poveste a preotului ortodox basarabean Alexandru Florovici, bunicul pictorului Victor Ciobanu, care s-a jertfit pe sine din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, într-una din zilele războiului, a rămas exemplară, pilduitoare şi roditoare, deopotrivă pentru urmaşii săi de peste timp şi pentru noi, ceilalţi.

În toamna aceasta, l-am vizitat la atelierul din Piaţa Rosetti, din Bucureşti, pe pictorul Victor Ciobanu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, al Academiei de Artă din San Diego şi al Asociaţiei Artiştilor din Corona L.A. Alături de domnia sa am avut onoarea a lucra în anii '90 în redacţia unuia dintre cele mai frumoase cotidiane postrevoluţionare de la noi. Nu-i cunoşteam povestea vieţii. În schimb, zilnic, mă cufundam în taina lucrărilor lui expuse pe holul redacţiei, încercând să sporesc în priceperea emoţiei ce mă cuprindea de fiecare dată, căci nu era uşor să pătrunzi în „hotarul dintre lumi“, cum spunea el însuşi. „Adică acolo unde conflictele sunt permanente şi incisive şi unde ochiul refuză să zăbovească mai mult de o clipă“, cum descifra mesajul artei sale criticul Corneliu Antim. De data aceasta, artistul mi-a vorbit despre bunicul său dinspre mamă, preotul ortodox basarabean Alexandru Florovici, a cărui viaţă exemplară i-a marcat existenţa.

Împuşcat de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului

„Am crescut în Ardeal, unde venisem din Hotin cu amprenta unui alt spaţiu, unei alte culturi. În timpul războiului, părinţii au fost nevoiţi să părăsească Basarabia şi să se stabilească în Ardeal. În casa noastră se vorbeau mai multe limbi: rusa, ucraineana, poloneza, româna. Dinspre tată, familia avea origine poloneză. Bunicul se numea Jubârjiski şi fusese nobil. Dinspre mamă, bunicul, Alexandru Florovici, era preot ortodox, scoborâtor dintr-o adevărată dinastie de preoţi basarabeni. Bunica, Liuba, un model de viaţă pentru mine, care a născut 11 copii, înmormântând şase din ei, la diferite vârste, de asemenea, se trăgea tot dintr-o familie de preoţi. Când a dispărut, bunicul avea 59 de ani, iar eu numai 4. Locuiam în Rondola, o localitate cu populaţie majoritar germană din apropierea Sighişoarei, unde ne refugiaserăm. Într-o zi a anului 1944, de Sfânta Marie Mică, bunicul aflase că preotul de la Seleuş, localitate apropiată Rondolei, plecase cu alte familii de români, fiind informat că nemţii, în retragere prin comună, vor lua prizonieri tinerii pentru a-i folosi la munci în Germania. Bunicul a mers acolo, nedorind să-i lase pe creştinii rămaşi în sat fără slujba praznicului. La Seleuş, s-a întâlnit întâmplător cu fiul său cel mai mic, Eugen, sublocotenent în armata română, care tocmai întorsese armele împotriva nemţilor. Printr-un miracol, şi Eugen s-a întâlnit, după terminarea slujbei, cu fratele mai mare, Colea, care lucra la Sighişoara într-un serviciu economico-administrativ militarizat al zonei. Din acest motiv purta şi acesta uniforma armatei române. Împreună cu bunicul, au mers la un fel de cârciumă, singurul loc unde puteau sta de vorbă. La scurtă vreme, au apărut nemţii. Colea a fugit şi s-a aruncat într-o groapă de var. Bunicul a mai apucat doar să-i ascundă tunica militară a lui Eugen şi să-l îmbrace în pantalonii lui. Nemţii au dat buzna peste ei, fiind îndrumaţi de un sătean care le spusese că în cârciumă se află un preot însoţit de doi militari români. L-a luat prizonier pe Eugen, l-au îndepărtat pe bunicul zicându-i că de el nu au nevoie. Bunicul însă a insistat, spunându-le că nu poate să-şi lase copilul singur. Atunci nemţii l-au luat şi pe el, i-au urcat într-un camion, alături de alţi oameni, şi au plecat cu ei, precipitaţi. La Acaţiu povestea se întrerupe. Eu am aflat ce s-a întâmplat acolo abia când unchiul Eugen, fugit din lagărul de muncă în care fusese dus în Germania, în timpul unui bombardament, s-a întors acasă, după un an de mers pe jos. El ne-a povestit că în satul Acaţiu a fost despărţit de bunicul. Acesta a fost dat într-o parte, cu bătrânii, iar el a fost dus mai departe, spre Germania. Prin 1946, unchiul Emil a mers la Acaţiu, unde a aflat că la vremea la care fuseseră despărţiţi, un preot ortodox a fost găsit împuşcat în şanţ, probabil alături de alţi români… Aşa a dispărut bunicul, fără să ştim dacă a fost înhumat sau dacă cineva i-a pus la căpătâi o cruce“, povesteşte artistul.

Trăirea spirituală, ca sens al vieţii

Întâmplarea l-a marcat profund pe omul şi artistul Victor Ciobanu. Cu atât mai mult cu cât familia a fost obligată la tăcere şi la distrugerea multor documente. „Familia noastră devenise înţeleaptă. După acest şoc, a înţeles care este de fapt sensul vieţii, menirea omului. Că nu hotărăşti tu şi că nu trebuie să te legi de lucrurile materiale, ci de cele mai adânci. Că munca obişnuită trebuie să capete un sens spiritual, că trebuie să laşi ceva consistent în urmă, ce ţine în primul rând de suflet şi să faci ca semenii din jur să se iubească între ei“, adaugă artistul.

De la preotul Florovici au rămas amintirile familiei, ale copiilor pe care el i-a luat din orfelinate, i-a crescut alături de ai săi, tratându-i în mod egal, şi pe care, la maturitate, i-a căsătorit, le-a dat câte o bucată de pământ ca să întemeieze familii. Au mai rămas câteva fotografii şi gramata de hirotonire. Dar, ceea ce este cel mai important, a rămas o trăire spirituală în care s-au regăsit toţi cei din familie. „De pildă, fiica mea, Laura, care de 20 de ani trăieşte în Los Angeles, are o legătură solidă, profundă, cu biserica românească de acolo, unde şi predă religie copiilor din parohie, evident fără remuneraţie, venind de la o distanţă la fel de mare ca de la Bucureşti la Câmpina. Aşa trăim noi cu această moştenire religioasă în familie, care ne aduce atâta lumină. Am crescut în Ardeal într-un sentiment de frăţietate cu cei din jur, fie ei români, saşi sau unguri. Ca artist, am rămas cu interesul pentru fiinţa umană, în general, o formă de abordare a figurativului atemporal. Nu am făcut artă religioasă în sensul strict al conceptului. Cred însă că pictura mea este un efect de esenţă religioasă, credinţa în ceea ce gândesc, în ceea ce fac, în bucuria de a trăi cu semenii mei şi în puterea de a renunţa la ceea ce îmi prisoseşte. Mai ales dacă treaba asta mă apropie de oameni“, ne-a mărturisit Victor Ciobanu.