S-a născut în urmă cu 73 de ani, în plini ani de război, într-o familie vrednică din Basarabia, însă stigmatizată de regimul sovietic şi clasată în categoria chiaburilor. România a fost şansa la viaţă a lui Toma Voitencu şi a rudelor sale, însă anii de început ai şederii aici nu au fost uşori. Laţul roşu comunist a urmărit să-i sufoce, în definitiv, prin caznele impuse politic. Nu s-au lăsat prinşi. Au muncit din greu şi uniţi au reuşit să-şi păstreze inima şi mintea întregi. Toma Voitencu rămâne o voce martor al acelor vremuri despre care astăzi nu se mai scrie în cărţile de istorie.
În casa din localitatea ilfoveană Mogoşoaia, aşezat la masa din sufragerie, Toma Voitencu vorbeşte curat româneşte, fără accent, cu o voce puternică, grea ca lutul ţării în care s-a născut: „În 1944, am plecat din Basarabia, pentru că fuseserăm trecuţi în clasa chiaburilor şi trebuia să ne ducă în Siberia. Toată Europa era în război, singura cale a fost refugiul în România. Eu aveam 3 ani, îmi amintesc perfect casa părintească. De unde locuiam noi, în comuna Hârtop, raionul Cimişlia, pe atunci judeţul Tighina, au plecat foarte mulţi basarabeni şi rude de-ale noastre“. Doar bunicii Sasha şi Tamara au rămas pe loc. Fiind în vârstă, au scăpat de răbojul deportării siberiene, dar au fost deposedaţi de toate bunurile. De supărare, bătrânul Saşa a făcut infarct şi a murit. Bunica Tamara a rămas singură ca un mormânt. Nimic din toate acestea nu avea să afle tânăra familie Voitencu, care luase deja calea pribegiei, decât la vreo 10 ani depărtare de la momentul plecării, când „am luat două, trei căruţe cu cai, le-am încărcat cu ce s-a putut lua şi am mers pe jos, dar numai noaptea“, după cum lămureşte Voitencu.
Teste ale rezistenţei
Convoiul de căruţe venit din Basarabia a intrat în România prin graniţa de est, pe la Leuşeni-Albiţa, şi mai apoi s-a instalat pe graniţa cu Iugoslavia, în comuna Bilet, la 13 km de Timişoara. „Aici, statul român ne-a împroprietărit, ne-a dat cinci hectare de pământ. În comună, majoritatea erau nemţi. Ne-am adaptat uşor acolo, erau oameni harnici. Familia noastră a locuit într-o casă săsească din anul 1944 până în anul 1951 şi nu a fost ocolită de necazuri. În 1949, tata, Efrim, a murit la numai 38 de ani. Mama a rămas cu patru copii, eu eram cel mai mic“, îşi aminteşte interlocutorul meu, şi glasul i se înmoaie, şi privirea albastră i se oţeleşte de trista despărţire paternă.
După plecarea fratelui celui mare, Sergiu, la liceu în Timişoara, Toma a rămas în sat cu mama Tamara, surorile Zina şi Paulina. La o vârstă crudă, a trudit din greu pentru traiul familei, a cărei sursă de existenţă era munca câmpului. Liniştea aparentă a familiei avea să fie destrămată curând: „Într-o noapte a anului 1951, ne trezim cu zgomot puternic de arme şi tropote de cai. Era ora 2:00 noaptea. Au intrat peste noi în acelaşi timp, la aceeaşi oră, în toată comuna. Mama a început să plângă, lovită de patul puştii, surorile la fel. Un plutonier major, un om foarte rău, striga: «Hai, pungaşilor, aţi furat destul! Chiaburilor, aţi lăsat averea, aici aţi făcut altă avere, vă ducem unde trebuie să vă ducem». Dictatura stalinistă nu ne lăsa în pace, ne urmărise până în Banat.“
Ordinul a fost ca la ora 5:00 dimineaţa toţi deportaţii să se prezinte la gară. Nu ştiau unde vor fi duşi. Prin ochii bătrânului Toma de astăzi se vede limpede Toma cel tânăr, care nu împlinise 11 ani în noaptea asaltului: „Repede am pus grâu, porumb, în saci, într-o căruţă, am luat animalele cu noi. Casa a rămas deschisă în urma noastră. În gară, noi am stat împreună cu unchiul tatei. Ne-au băgat într-un vagon deschis, ne-au dat dispoziţii să-l împărţim în două – animale şi oameni. Ce chin, ce jale era în gara aceea: unii plângeau, alţii se chinuiau să bage caii, vitele în vagon, alţii urlau.“
Era începutul verii. Vagoanele jelaniei circulau numai noaptea, ziua erau trase pe linii nefuncţionale, în gări. O săptămână încheiată au scârţâit şinele în acest ritm până a ajuns în gara Feteşti-oraş. Încolonaţi, oamenii au fost duşi într-un loc izolat, numit Iezeru, la 12 km de Călăraşi. „Aici s-a format un sat din refugiaţi - basarabeni, macedoneni, nemţi, români din Mehedinţi -, adică cei care nu s-au supus ordinelor regimului, care nu au vrut să intre în CAP-uri, cei declaraţi ca şi chiaburi. Ne-au aşezat într-un câmp deschis, pe care era plantat bumbac, şi unde erau numai trei clădiri: poliţia, şcoala, căminul cultural cu dispensarul. Localitatea era împărţită în A, B, C, D. Noi am mers pe strada B, ne-a revenit un loc de 500 de metri. Acolo ne-am făcut bordei. Era în pragul iernii“, explică în detaliu fostul deportat basarabean.
Impresionat este faptul că nici acolo, în văgăuna pământului, aceşti morţi vii nu au renunţat la credinţă: „Când am plecat de acasă, mama a luat icoana aurită, de pe perete, a Maicii Domnului cu Pruncul, veche de peste 100 de ani. A fost cu noi la greu, a trecut prin viscol, ploi. După ce a murit mama, icoana a ajuns la sora mea, Paulina.“
În prima iarnă, familia Voitencu a stat într-un bordei adânc de doi metri şi jumătate, acoperit cu grinzi de cherestea. Au mâncat ce-au putut, s-au rugat la Dumnezeu, au rămas uniţi şi au reuşit să treacă peste alte trei ierni. Între timp, şi-au construit „o casă din pământ bătut cu paie“, şi-au cultivat pământul cu legume, au sădit pomi fructiferi. Toma a urmat cursurile şcolii din câmp, care devenise deja un sat cu vreo 500 de case din pământ, şi a avut profesori numai dintre deportaţi. Oamenii încercau să trăiască normal, chiar dacă biserică nu exista, poliţia călare patrula din două în două ore, nu puteau ieşi decât cu aprobare, având toţi domiciliul forţat în Iezeru.
Libertate recăpătată
După patru ani şi jumătate, s-a ridicat restricţia, ceea ce însemna că toţi refugiaţii erau liberi şi se puteau întoarce de unde veniseră. Casa familiei Voitencu din Bilet fusese între timp ocupată de autorităţile locale. Rămaşi sub cerul liber, încotro s-o apuce? După căutări istovitoare, au ajuns într-o altă comună din Călăraşi, Roseţi, unde au locuit aproape trei ani într-o casă a unor foşti deportaţi, plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Şi aici munca le-a fost cea mai bună prietenă; şi-au câştigat existenţa din cultivarea şi valorificarea arpagicului. „Securitatea era cu ochii pe noi, nu ne-au lăsat în pace decât după moartea lui Stalin. Atunci s-a ridicat restricţia, când a venit la putere Hruşciov. De altfel, Hruşciov a venit în comuna Ceacu, în 1955, în apropiere de Roseţi, unde se făcea mecanizarea agriculturii cu aparatură şi utilaje sovietice“, detaliază fostul refugiat.
Odată cu recăpătarea libertăţii, Toma Voitencu a terminat liceul şi a profesat câţiva ani ca tehnician energetic în Olteniţa, de care îl leagă amintirea primilor ani de căsătorie şi naşterea fiicei Liliana. A urmat apoi şcoala de mecanici auto şi s-a încadrat pe un post de maistru la Service Băneasa, nu înainte de a se muta la Bucureşti (unde s-a născut singurul fecior, Adrian) pentru a fi mai aproape de fratele său şi de cele două surori. Spre pensie, s-au retras cu toţii la Mogoşoaia, alături de mama Tamara, plecată în lumea celor drepţi, „cea care ne-a unit“, după cum spune fiul său, care i-a fost întotdeauna sprijin.
Despre casa din Basarabia, Toma Voitencu vorbeşte cu emoţie: „Pe timpul lui Brejnev, m-am întors să o văd pe bunica, casa noastră. Bătrâna Tamara nu mai ştia o iotă româneşte, a trăit 100 de ani, s-a bucurat când m-a văzut, am plâns cu toţii. Apoi, a doua oară, am mers cu mama, cu o Dacie, ţin minte exact, era pe timpul lui Iliescu. În casa noastră s-a făcut şcoală, imediat după ce am plecat. Din păcate, Guvernul României ne tot amână cu plata despăgubirilor, deşi avem de partea noastră Legea nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice“.
