Tăcerea. Doar ea căpătase consistență în tot noianul de stări confuze ce se prăvăliseră peste mine atunci, acolo, în osuarul de la Aiud. Inima mi se golise de fastul lumii lipsite de substanță cu care am hrănit-o zilnic, de o viață, ceas de ceas.
În sanctuarul de la „Râpa robilor” am trăit însă, într-o zi de primăvară ascetică, deodată, tăcerea Marii Sâmbete și pacea zorilor Duminicii Învierii. Acolo am simțit cum mă umple preaplinul mormântului gol, din care tocmai Se ridicase Hristos. Și, de aceea, amuțisem.
„De ce?”, mă tot întreb de ani întregi, fără să pot răspunde. „Cum a fost posibil?” „Ce vini au purtat miile de intelectuali și preoți ai neamului de au sfârșit omorâți și aruncați de-a valma în «Râpa robilor», de lângă închisoarea de la Aiud?”
Ucişi în chinuri groaznice, cu craniile crăpate de secure, având cuie înfipte în ţeastă, împușcați, au fost zvârliți în noapte, ca vitele, în gropi sumare, săpate la marginea oraşului. Peste trupurile lor s-a împrăștiat țărână și uitare. Dumnezeu însă i-a vrut învingători. Osemintele lor, descoperite odată cu ridicarea monumentului, sunt adunate astăzi într-un osuar. Privindu-le,
te-acoperă muțenia. Tăcerea lor însă miroase a Înviere.
Un ceas fără cuvinte
După ce m-am închinat în capela monumentului, am coborât în inima Altarului ei, ca-ntr-un mormânt. Aici se află osuarul. În acest loc timpul se anulează. Anotimpurile se fac unul, ziua și noaptea se-amestecă. Trăiești parcă un început de lume, când din tulburare toate prind trup, viață, se definesc, pentru ca în clipa următoare să se rostogolească, să se răsucească, să se împrăștie. Totul se amestecă, devine confuz și se reia de la capăt. Încet-încet, simți cum ți se golește inima. Tăcerea se prăvălește peste tine. Din ceruri, parcă aud un răspuns. Răspunsul robilor Aiudului, încolonați la poarta raiului, cu lumânări aprinse în mâini: „Hristos a Înviat!”
Așa am petrecut eu un ceas de tăcere în osuarul de la „Râpa robilor”, alături de colegii mei și de câțiva preoți veniți de departe. Apoi, retras în ușa monumentului, l-am rugat pe părintele protosinghel Augustin Vărvăruc, starețul Mănăstirii Aiud și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia, care ne însoțea, să ne spună ceva despre nerostibilul de aici.
„Aceste oseminte, comori de preț ale neamului românesc, aparțin celor ce L-au mărturisit pe Hristos în închisoarea de la Aiud. Pentru noi, fiii acestui timp dificil, ele sunt reazem sufletesc, credință și îmbărbătare să facem ceea ce trebuie pentru Biserică și pentru neam. Venind la #Râpa robilor$, încercăm să stabilim o legătură sufletească cu mărturisitorii neamului, care nu s-au îndoit nici o secundă de credința lor în Dumnezeu, de menirea pe care au avut-o, preschimbându-și viețile în jertfă”, ne spune părintele Vărvăruc.
Smerenie desăvârșită
Privesc și mă cutremur. Nici măcar una din rămășițele omenești de aici nu se știe cărui deținut a aparținut. Anonimat total. Smerenie desăvârșită. Ele nu se mărturisesc pe sine, ci mărturisesc pentru noi.
„Acest anonimat se aseamănă cu martirajul primelor veacuri. Știm că Sfinții Părinți nu i-au putut cuprinde în scrierile lor pe toți martirii creștini din arenele romane, spre exemplu. Asemenea lor sunt și aceștia. Și numai Dumnezeu știe când le va face cunoscute numele și le va așeza coroană pe frunți. Noi, în schimb, avem posibilitatea de a ni-i asuma ca modele de mărturisire”, ne spune părintele stareț.
L-am întrebat apoi pe părintele Vărvăruc ce este cel mai greu de vorbit despre robii Aiudului. „Să spui ceva despre suferințele lor legate de familii”, mi-a răspuns. „Dar și-au asumat lucrul acesta ca pe o jertfă. Mulți dintre cei care au fost eliberați în 1964 au avut parte de niște drame inimaginabile în sânul familiilor lor. Mai ales legate de copii. De aceea, unii și-au renegat trecutul ca să-și salveze familiile. Din aceste dureroase întâmplări înțelegi ce #a reușit$ comunismul să facă din oameni. Cum a rupt relația dintre generații și continuitatea credinței. Iată de ce trebuie să înțelegem în adevărata ei semnificație intervenția urgentă a lui Dumnezeu în lucrarea diavolească petrecută aici. Și totodată, lecția de adevăr pe care trebuie să ne-o însușim privind aceste oseminte, care este clară: reînnodarea relației dintre generații și întărirea credinței întrerupte de regimul comunist”, mi-a răspuns cuvioșia sa.
În acest demers este rânduit și rostul Așezământului monahal „Înălțarea Sfintei Cruci”, înființat pe buza „Râpei robilor” de la Aiud, în care, în prezent, se nevoiesc patru frați. „Am nădejdea nelimitată că acest loc Îi este foarte scump lui Dumnezeu. Și că va purta de grijă și obștii noastre monahale, astfel încât ea să poată prelua, pe cât îi este în putință, obligația de a face cunoscut martiriul de la Aiud generațiilor tinere, care au foarte mare nevoie de modele, dar și celorlalți credincioși. Locul acesta este capabil să împace societatea românească. Și asta pentru că aici este prezentă Treimea dumnezeirii, Care este iubire. Jertfa de sânge pe care au dat-o acești anonimi și recuperarea adevărului istoric despre ei vor fi împlinite deplin, cu siguranță. Dar cred că va mai trebui o jertfă de răbdare și din partea noastră”, mărturisește părintele stareț Vărvăruc.
Amiaza în „Râpa robilor” miroase a mir. De jos, din osuar, urcă spre Sfântul Altar al capelei șiruri nesfârșite de deținuți străvezii în haine vărgate. Lanțuri, adânc pătrunse în carnea sângerândă a picioarelor, zornăie ritmat, odată cu fiecare târșitură pe ciment. Ajunși în capelă, se lipesc cu spatele de pereții reci și așteaptă. Apoi dispar. Unul câte unul. Se topesc, încet-încet, în carnea marmurei. În urma lor răsar niște nume. Sunt mii.
Rătăcit în consistența tăcerii din jur, m-am simțit, atunci, deodată, fulgerat de o lacrimă. Și m-am trezit chemându-i pe nume: Ștefan, Petre, Grigore, Ioan, Dumitru, Vasile... Și numele lor nu se mai terminau.
La urmă de tot m-a cuprins regretul însă că intrasem acolo încălțat...
