Apropierea de Dumnezeu, premiul pentru un examen dat în spatele gratiilor

Rădăcinile domnului Pop îşi trag seva din vechea vatră a oraşului Cluj, loc pe care a fost nevoit să-l părăsească încă din primii ani de copilărie. La numai 17 ani, după ce absolvise o şcoală profesională, mezinul familiei Pop a fost angajat ca electrician la uzinele Steagu Roşu din Braşov. Într-una din zilele obişnuite de muncă, au venit cei de la Securitate şi l-au invitat să meargă la sediul Sfatului Popular, pentru cercetări. După condamnare, primul loc de detenţie a fost Gherla. Printre persoanele care l-au marcat a fost şi marele filosof Mircea Vulcănescu, alături de care a petrecut ceva timp în celulă. După perioada Gherla, pentru domnul Augustin au urmat chinurile de la Chilia, unde a fost dus să strângă stuful. Primul gând după ce a ieşit pe poarta penitenciarului era să-şi găsească mama şi fraţii, de care nu mai ştia nimic de şapte ani.

În fiecare duminică sau de sărbători, domnul Augustin Pop, un bătrânel slăbuţ şi cu părul nins de încercările vremii, este nelipsit de la biserica din cartierul Valea Roşiei din Craiova, venind aici pentru a se reculege şi pentru „a mai vorbi cu Cel de sus“, aşa cum obişnuieşte să răspundă de fiecare dată când este întrebat. A trecut prin multe greutăţi, care, de multe ori, i-au întors cursul vieţii la 180 de grade, însă, cel mai mult a suferit în cei şapte ani de temniţă comunistă. Timpul a făcut ca suferinţa de după gratii să se transforme în bucurie şi, de aceea, după eliberare, bătrânelul nostru carismatic nu a mai lipsit de la nici o întâlnire cu Cel pe care-L cunoscuse acolo.

„A trebuit să lăsăm totul în urmă“

Rădăcinile domnului Pop îşi trag seva din vechea vatră a oraşului Cluj, loc pe care a fost nevoit să-l părăsească încă din primii ani de copilărie, fugind împreună cu familia sa, părinţii şi cei cinci fraţi, din faţa ocupaţiei hortiste. Au mers la Braşov, lăsând tot ce aveau în urmă şi luând-o de la capăt: „ A trebuit să lăsăm absolut tot în urmă, toate bunurile şi casa, pe care nu le-am mai revendicat niciodată. Eu aveam numai doi ani pe atunci. Mai târziu am întrebat-o pe mama de ce a trebuit să plecăm de acolo, iar ea mi-a răspuns că ungurii ne obligau să ne schimbăm identitatea, iar lucrul acesta nu-l putea face pentru nimic în lume“. La Braşov, după moartea prematură a tatălui, mama sa a trebuit să muncească din greu pentru a-i putea întreţine pe toţi. S-a angajat ca slujnică la un conac boieresc, iar de cele mai multe ori pleca dimineaţa şi venea seara, cei şase fraţi fiind nevoiţi să înveţe să se descurce singuri.

La numai 17 ani, după ce absolvise o şcoală profesională, mezinul familiei Pop a fost angajat ca electrician la uzinele Steagu Roşu din Braşov. Nu avea foarte multe noţiuni despre religie, iar despre Dumnezeu nici atât. Cu toate acestea, tânărul era, fără să ştie, în căutarea a ceva nedefinit, simţind de foarte multe ori că un Cineva nevăzut îl ajuta să meargă mai departe: „Îmi amintesc că eram într-o continuă căutare a unui Dumnezeu, care cred că lucra prin subconştientul meu ori de câte ori aveam nevoia să mă ridic şi să merg mai departe. Îmi amintesc că, de multe ori, atunci când treceam pe lângă vreo biserică, simţeam cum ceva în mine ia foc. Priveam crucile de pe turlă şi nu înţelegeam ce se petrece cu mine, ceva mă chema cu putere. Era nedesluşit şi acum aş putea să spun că apropierea de Dumnezeu, care parcă mă căuta în timpul tinereţii, am desluşit-o în timpul detenţiei“, îşi aminteşte domnul Pop.

„Cred că a fost planul lui Dumnezeu, Care căuta să mă aducă la El“

Într-una din zilele obişnuite de muncă, au venit cei de la securitate şi l-au invitat să meargă la sediul Sfatului Popular pentru cercetări. Cineva îl turnase că unelteşte împotriva binelui socialist: „Într-una din dimineţile în care trebuia să ies din tură, au venit nişte indivizi care m-au invitat să merg la Sfatul Popular pentru a da câteva declaraţii. M-am dus cu ei şi dus am fost. Am rămas cu ce eram îmbrăcat şi nimeni din familie nu ştia nimic de mine. La închisoarea de la Braşov ne-au ţinut aproape 10 zile, după care ne-au pus lanţuri la mâini şi la picioare şi ne-au transportat la tribunalul militar din Cluj. Acolo am trecut printr-un adevărat infern, m-au torturat până mi-am semnat singur condamnarea. M-au băgat în rândul deţinuţilor politici, pentru crimă împotriva statului, iar sentinţa a fost, o ţin minte şi acum: 16 ani de muncă zilnică, confiscarea totală a averii în folosul statului, plata a 150 de lei pentru daune de judecată şi şase ani de degradare morală. Când am auzit toate astea, primul gând care mi-a venit în minte a fost: «Cine o să mai aibă grijă de mama?», care era foarte bolnavă. Aveam doar 18 ani, dar nimănui nu i-a păsat de lucrul acesta“.

După condamnare, primul loc de detenţie a fost Gherla. Aici avea să cunoască cu adevărat ce înseamnă religia şi cine este Cel Care atât timp îl mistuise pe dinăuntru. Printre colegii săi de celulă s-au numărat preoţi, episcopi, poeţi, scriitori de renume etc. Ritualul rugăciunilor pe care-l făceau cu regularitate atât preoţii ortodocşi, cât şi cei romano-catolici, era ceva ce nu mai văzuse niciodată: „În închisoare se făcea foarte multă rugăciune, deşi lucrul acesta era strict interzis. De foarte multe ori îi auzeam pe colegii mei de celulă vorbind despre Dumnezeu. Nu mi-a trebuit mult ca să intru şi eu în ritmul lor liturgic. Mă rugam de multe ori alături de ei, şi cred că suferinţa era un bun sfetnic, însă, una peste alta, cred că a fost planul lui Dumnezeu, Care căuta să mă aducă la El din tinereţe“.

„Dacă scap cu viaţă, nu mai lipsesc de la biserică“

Programul de la Gherla era unul de calvar, era foarte greu de suportat raţia bătăilor dese din timpul zilei, usturimea frigului năprasnic din timpul nopţii sau gustul mâncării proaste pe care deţinuţii o primeau doar o singură dată în zi. De multe ori, tânărul s-a aflat în pragul deznădejdii, dar atunci când părea că nu mai există nici o speranţă, după ore întregi de rugăciune prin care ajunsese să sfideze frigul nopţii, domnul Augustin găsea nădejdea care-l ajuta să nu naufragieze: „Eram la etajul al treilea, iar fereastra celulei mele avea vedere spre cimitirul din spatele puşcăriei. De fiecare dată, dimineaţa devreme, îi vedeam pe cei care veneau să-şi pomenească morţii. Mă rugam mult atunci când simţeam că nu mai pot face faţă tratamentului de acolo. Într-una din seri, privind spre cer printre gratiile celulei, i-am făgăduit lui Dumnezeu că, dacă mă scoate de acolo cu viaţă, nu mai lipsesc niciodată de la biserică. A fost o perioadă grea şi, cu toate acestea, atunci m-am întărit cel mai mult. Am văzut acolo cum toate diferenţele de rasă, de convingere religioasă deveniseră inexistente: nu mai exista decât un cuget şi o simţire, toată lumea îşi îndrepta ochii către cer, de unde cerea în permanenţă ajutor“.

Printre persoanele care l-au marcat a fost şi Mircea Vulcănescu, alături de care a petrecut ceva timp în celulă: „Printre colegii mei de celular a fost şi marele filosof Mircea Vulcănescu, un om extraordinar, alături de care am învăţat multe. De multe ori încerca să ne explice tainele vieţii celei adevărate, căutând să ne întărească moral. Sfaturile lui m-au ajutat să-mi duc mai departe povara acestor ani. La Gherla a fost cumplit, iar dacă nu ar fi existat aceşti oameni, nu ştiu cum aş fi putut să rămân în viaţă“.

„Augustine, să ştii că Dumnezeu încă mai are nevoie de tine“

După perioada Gherla, pentru domnul Augustin au urmat chinurile de la Chilia, unde a fost dus să strângă stuful. Pentru torţionari nu conta dacă era vară sau iarnă, balta era înconjurată de soldaţi înarmaţi, iar deţinuţii trebuiau să intre aproape dezbrăcaţi în apa îngheţată. A fost o încercare grea pentru tânărul deţinut, care suferea de amnezie, ajungând să fie doar piele şi os. Foarte mulţi dintre colegii săi de celular au sfârşit în apele reci ale braţului Chilia, printre zidurile de stuf. Şi de data aceasta, Dumnezeu i-a purtat de grijă.

Printre cei pe care i-a cunoscut la Chilia s-a numărat şi domnul academician Alexandru Zub, de care a fost foarte apropiat: „Cred că încă nu terminase studenţia. Era foarte modest, şi de multe ori mă îmbărbăta şi mă ajuta să mă ridic atunci când cădeam psihic. Am cunoscut mai multe persoane care efectiv mi-au marcat viaţa, dar dintre toţi cel mai apropiat mi-a rămas domnul academician. A fost extraordinar. Într-o zi mi-a spus aceste cuvinte, pe care nu le-am uitat niciodată: «Augustine, să ştii că Dumnezeu încă mai are nevoie de tine». Legătura cu domnul Zub am păstrat-o şi după eliberare, el ajutându-mă să-mi găsesc un loc de muncă“.

Reîntâlnirea cu mama

După munca de la Chilia, pentru domnul Augustin Pop au urmat câţiva ani de refacere la penitenciarul de la Jilava. A fost adus aici pentru că nu se mai putea ţine pe picioare. După prima zi, deşi i se promisese un tratament mai uşor, a început din nou să fie terorizat. După mai multe zile de greva foamei, prin care a protestat pentru tratamentul inuman la care era supus, Augustin Pop a fost transferat singur într-o celulă şi, după câteva zile, a fost scos la muncă. Cu toate acestea, situaţia lui a fost îmbunătăţită şi, până la eliberarea din 30 iunie 1964, nu a mai avut parte de bătaie: „M-au izolat într-o celulă unde m-au hrănit artificial timp de 20 de zile. După ce au încercat de mai multe ori să mă facă să renunţ, a venit personal căpitanul, care mi-a promis că o să fie mai bine. Am cerut să ies la muncă şi, după ceva timp, am fost scos; după aceasta am fost dus la bucătărie. De atunci nu am mai luat bătaie până la eliberare“.

Primul gând după ce a ieşit pe poarta penitenciarului era să-şi găsească mama şi fraţii, de care nu mai ştia nimic de şapte ani. S-a întors la Braşov şi, după mai multe zile de căutări insistente, a găsit-o pe mama sa într-o încăpere foarte mică, trăind în condiţii derizorii: „Am intrat pe un hol foarte mare şi am ajuns în faţa unei uşi amărâte de carton. După ce am bătut, am auzit glasul îmbătrânit al mamei. Am spus cine sunt, dar nu i-a venit să creadă. Îi spuseseră că am murit în puşcărie şi de atunci îşi pierduse orice speranţă de a mă mai vedea. În cele din urmă, după ce i-am arătat un semn din naştere pe care doar ea îl ştia, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că nu credea că o să mă mai vadă vreodată“, îşi aminteşte cu emoţie domnul Augustin Pop.