Când am intrat prima dată într-o biserică pictată de Grigore Popescu-Muscel, am avut sentimentul că tocmai trecuse pe acolo un zefir - hlamida Maicii Domnului fâlfâia ușor, franjurii veșmântului se mișcau lin, iar ierburile de la picioarele martirilor se legănau și ele abia perceptibil. Frescele de la Câmpina, Borzești, Brăila, Lainici, Nürnberg - și de pe unde se mai află lăcașurile zugrăvite de maestru, ajutat întotdeauna de doamna sa, artista Maria Popescu-Dragomir, demonstrează că și în canonica pictură bizantină se poate crea un anumit dinamism, atunci când există o inventivitate ce reușește să nu trădeze erminia. Dar Grigore Popescu-Muscel este și un interesant pictor de șevalet.
În primăvara trecută am putut vedea pe îndelete și cu multă uimire expoziția „Divinul și Umanul” de la Palatul Mogoșoaia, în care artistul Grigore Popescu-Muscel aducea în fața iubitorilor de artă portrete, peisaje, naturi statice, compoziții, desene, schițe ale unor lucrări mai ample ce au compus diverse programe iconografice, dar și tot felul de mici bijuterii făcute în joacă cu creionul sau cu stiloul pe filele caietelor de studiu.
Am beneficiat în vizionarea lucrărilor de ghidul cel mai bun din câte se putea: artistul însuși. Acest lucru m-a ajutat să înțeleg mai bine complexitatea actului creator în sine, dar și să constat că aveam de a face cu un plăsmuitor al unei lumi care cuprinde în formă și culoare elementele unei adevărate viziuni metafizice, incluzând în sine, bineînțeles, și credința.
Am parcurs pe îndelete fiecare sală cu picturi, totul fiind așezat într-o armonie menită să dezvăluie exact ceea ce dorea pictorul, plecând de la ipostaza cea mai cunoscută a sa, de pictor bisericesc, și trecând treptat spre latura de pictor de șevalet. Organizarea pe simeze a ajutat într-adevăr la buna percepție a pânzelor create de artist în orele de „odihnă” sau „pauză” dintre două proiecte murale. Am admirat și am discutat despre fiecare lucrare, artistul fiind curios să-mi afle părerea, iar eu interesată să văd dacă ceea ce-mi transmitea tabloul fusese în intenția pictorului. De multe ori ne miram că era așa, alteori aflam înțelesuri nebănuite. Și doamna Maria Popescu-Dragomir a luat parte la interpretările ad-hoc, punctând de multe ori aspecte nebănuite. Interesant mi-a părut și felul în care cei doi artiști s-au completat în explicații, așa cum o fac și în viața de familie de 52 de ani.
Am parcurs în acest fel sala inițială în care erau câteva picturi religioase și icoane. Am putut vedea apoi multe desene și schițe pe teme diverse. „Ce mult fac etapele de pregătire ale unei lucrări! Sau modul în care vezi tu viața ta artistică. Pregătirea unei teme nu este o întâmplare”, spune pictorul. „Uite, avem aici desenul acesta, «Vigilența». Așa a fost în clipa aia imboldul de a trasa această linie atât de sigură, a fost un moment de inspirație atunci, ceva unic. Trebuie să lași ideile să vină, apoi depinde cum trăiești tu starea de grație, care este o rugăciune”, spune maestrul.
Trecem prin sala cu triptice, apoi prin cea cu bucăți decupate din frescă - sfinți, îngeri - și expuse ca atare, frumoase ca lucrări în sine, potrivite timpurilor noastre postmoderne. Aflu că mulți oameni vor să aibă pe perete, acasă, astfel de lucrări și mi se pare normal. Dar autorii lor spun că acestea sunt lucrări asupra cărora s-au răzgândit pe când pictau, fie că schimbau ceva în planul mural, fie că nu le vedeau reușite. Grigore Popescu-Muscel: „Când pictăm într-o biserică, de câte ori nu suntem mulțumiți, dăm jos bucata respectivă. Vedeți ce curios lucru? Nu ne-au plăcut, le-am adus aici, dar le plac altora... Când am lucrat la Mănăstirea Tismana, am văzut frescele care s-au desprins de pe perete în pridvor şi am învățat tehnica desprinderii. Dar noi am găsit alt sistem pentru ale noastre: dăm pe pânză material ca pentru frescă și le prindem acolo, apoi pe panou. Panourile acestea se pot folosi în scop didactic. Dar și iubitorii de frumos le pot lua și expune acasă. Ucenicii au învățat că în restaurare lucrurile trebuie lăsate în starea muzeistică, neterminate. Explicându-le asta, ei înțeleg valoarea originalului. La orice operă de artă trebuie păstrat originalul la restaurare. Ca să înțeleagă artiștii, ucenicii, noi am lucrat pe frescele noastre pentru a nu strica frescele valoroase vechi”.
Mai stăruim puțin în ideile despre cum alcătuiesc cei doi artiști programele iconografice în bisericile la care sunt chemați să picteze. „Trebuie găsită ideea, e suficient să vină fulgerul ăla, trebuie să fii pe fază. Când ești în biserică, oricum ești atent numai la tine. Chiar dacă scenele sunt toate la fel, se pot picta diferit. E ca și cum aceeași rugăciune e rostită de oameni diferiți, cu modelarea vocii diferită, este nouă, deși e aceeași”, afirmă doamna Maria Popescu. Mă declar admiratoarea frescelor făcute de cei doi, subliniind că îmi plac inclusiv micile detalii pe care le pun pe ici, pe colo, de exemplu, niște fire de iarbă, niște ciucuri la acoperământul vreunui sfânt. Maestrul adaugă: „Din dorul nostru de a face pictură de șevalet și neavând timp, pentru că o biserică se pictează în ani de zile, mai punem elemente din pictura laică și în pictura bisericească. Elementele acestea înviorează lucrarea”.
Partea principală a expoziției „Divinul și Umanul” au constituit-o picturile laice în ulei. Lucrările de șevalet ale lui Grigore Popescu-Muscel nu sunt ale unui pictor cuminte, cu atât mai puțin ale unui pictor religios, ci ale unui artist care încearcă totul, ca un înotător care se aruncă în toate râurile, unele periculoase, voind să afle gustul izvoarelor cu repeziciune de cascadă. Tablourile au titluri poetice și, mai mult decât atât, pentru că autorul a simțit că nu ar spune totul cu un singur titlu, oferă de multe ori două variante de titlu, ca și cum ar spune privitorului că există cel puțin două căi de înțelegere a tabloului respectiv, adică a vieții.
Multe peisaje. Văzând câteva dealuri și munți cu coame dulci din Apuseni, admir culorile. „Apusenii la Brusturi... Acolo am cunoscut un pictor naiv, Nicodim Niță, am stat la el mai multe săptămâni. A fost primar în comunism, iar acum e pictor naiv, a expus și prin Veneția. Și se mira de noi, zicea: «Măi, măi, cum pictați voi... Știi cum am pictat eu primele tablouri? Cu păr de la nevastă-mea și cu ulei de mâncare»”, povestește amuzat artistul. Apoi, privind un tablou cu un cer sumbru, explică: „Dacă poți să descompui culoarea, să redai atmosfera, toată viața e frumoasă. Unde e totul gri, venim cu sufletul și dăm culoare. Aici e un cer profund, un deal albastru și o locomotivă. Nu are nimic, nici roți, e doar o pată de culoare, dar scoate fum, deci e locomotivă”.
Pentru un artist care a schițat și a pictat în biserici mii de chipuri de sfinți, portretele laice sunt o adevărată provocare. Cum să iasă dintr-o lume și să intre în alta, astfel încât să fie autentic ca pictor și să se simtă pe deplin definit ca artist? Doar el știe, dar rezultatul este uluitor, și cele mai interesante picturi ale lui Grigore Popescu-Muscel mi s-au părut chiar portretele. Energic în așezarea tușei, la fel cum o sugerează anumite destine ale personajelor pictate, artistul debordează de idei și nu face economie nici de pastă, de culoare în sine, ca un simbol al dualității spirit-materie. Viața interioară a celor pictați este una tumultuoasă, predominând chipurile de bărbați. Fiecare spune o poveste, de învingători, cum este personajul din lucrarea „Evadarea din infern”, de luptători, ca în „Șahistul în așteptare”, „Pionul”, „Biologul pustiului”, „Bărbat istovit cu pălărie verde”, „Supraviețuitorul”. Alte personaje exprimă stări de spirit contradictorii sau sunt caractere în formare: „Portretul unui adolescent”, „Criticul de artă”, „Personaj cu eșarfă roșie”. Îți rămân în minte multă vreme găvanele pictate în roșu în locul ochilor, lăsând să se întrevadă o lume în flăcări, pârjolită, sau poate fluidul vieții. Și femeile pictate sunt puternice prin simbol: „Singurătatea Evei în grădină”, „Portretul unei doamne”, „Domnișoara Stela”, „Femeia cu părul roșu”.
Discutăm despre fiecare personaj din sălile cu portrete și artistul recunoaște că aici este vorba de multă luptă. „În acest tablou sunt maicile de la Văratec... Aici este «Pionul» care e de sacrificat în orice timp. «Discuție după evenimente», după 100 de ani, discuțiile nu se termină niciodată, gândurile lor zboară ca niște păsări în toate părțile, ei tot dezbat ce a fost, cum s-a întâmplat. Aici e «Evadarea din infern». Deși pare dărâmat, e plin de optimism, el iese din iad, e ca o cârpă, istovit, dar l-am pictat foarte colorat pentru că e bucuros. Alții s-au rugat pentru el și l-au scos din iad, că a găsit Dumnezeu părțile bune din el. E în puterea lui Dumnezeu să facă asta. Aici e «Supraviețuitorul». Da, e desfigurat la făptură, dar sufletul e altfel. «Biologul pustiului», un personaj inspirat din scrierea lui Saint-Exupéry despre deșert. În sala cu aceste picturi este o suferință, o greutate, se simte asta, dar cei mai interesați de aceste picturi au fost copiii care au venit cu învățătoarele lor să vadă expoziția, m-au uimit cu întrebările și răspunsurile lor”, spune pictorul.
Viața de artist de azi îți permite orice, spune ironic, dar și serios, Grigore Popescu-Muscel, amintindu-și de un tip care se dădea pictor și care a venit în expoziție și i-a povestit că făcuse 35 de mii de tablouri, folosind o matriță și niște tușe și stropi acolo la fiecare, făcea 10-15 pe noapte...
Este un moment bun să întreb despre autenticitate în arta zilelor noastre, iar maestrul îmi spune: „Știi unde începe arta? Unde se termină meseria! Dacă știi meserie, te exprimi cu acea ușurință care nu te supune la mari eforturi, nu te face să gâfâi în a găsi termenul natural de a îmbunătăți ceea ce cunoști deja. Trebuie să-ți vină ca o explozie. Dacă nu reușești lucrul ăsta, culorile tale par gri, murdare, cenușii, și asta ia din frumusețea picturii. Într-o pictură, dacă n-ai culoare, n-ai nimic. Și fiecare tablou aduce o stare”.
Maestrul Popescu-Muscel mi-a povestit și despre experiența avută cu ani în urmă în Franța, unde a fost invitat să picteze, dar și să predea arta icoanei unor doritori. S-a mirat de dărnicia francezilor și de spiritul lor deschis. A pictat la Saint-Rémy-de Provence, la Strasbourg, unde a și vândut multe lucrări. De asemenea, a pictat în Italia, la Messina.
Familia de artiști mi-a povestit și despre viața nu tocmai ușoară pe care o au atunci când pictează o biserică aflată în țară, departe: „Am lucrat la Cioclovina de Sus. Am făcut Sfânta Masă, treptele, băncuțele, trebuia o fereastră mică, am comandat-o la cineva în Argeș, am dus-o acolo și s-a potrivit de minune. Piatra veche de la Sfânta Masă intrase în pământ o jumătate de metru, am găsit inscripția acolo. Căram materialele cu măgarul Bebe. Maica de la schitul de jos punea apă pe spatele măgarului și ne-o trimitea sus. Locuiam în vârf de munte, lângă bisericuță, ne făcuserăm dormitorul în pădure. Era ceva nemaipomenit în natură, veneau pe acolo multe vidre”.
Revenim cu discuția de unde am început, la pictura bisericească. În ceea ce privește conceperea unui plan mural de biserică, pictorul spune: „Lucrările care merg strună de la un capăt la altul nu sunt bune. Trebuie totdeauna să te frământe, să-ți vină idei, să descoperi. Unitatea lucrării se va stabili până la urmă, dar este nevoie de o pauză la un moment dat, pentru că artistul are nevoie să intervină cu o schimbare în propriul său mod de a lucra pentru a îndepărta ceea ce se numește manierism”.
Admirând lucrările de șevalet ale maestrului Grigore Popescu-Muscel și ascultându-i opiniile despre propriul act creator, m-am simțit privilegiată. Dar la puțin timp sentimentul acesta s-a transformat. Tulburătoarele picturi mi-au inspirat o serie de poeme pe care le consider unice în creația mea de poetă. Astfel încât, consider că un privilegiu mi-a fost dat, iar pe celălalt mi l-am luat.
