După demersuri de mai bine de 125 de ani, astăzi, de la ora 10.00, se va pune piatra de temelie şi se va sfinţi locul destinat construirii noii Catedrale patriarhale pe terenul situat în Calea 13 Septembrie, între Ministerul Apărării Naţionale şi Parlamentul României. La eveniment vor participa membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, personalităţi ale vieţii publice româneşti, preoţi şi credincioşi din Capitală şi din localităţile apropiate. Până ce va fi ridicat şi sfinţit noul lăcaş de rugăciune, actuala biserică din Dealul Mitropoliei va ţine loc în continuare de Catedrală patriarhală.
Biserica ce ţine astăzi loc de Catedrală patriarhală a fost ridicată în urma unei victorii. După înfrângerea din 1655 a răscoalei lefegiilor domneşti care se ridicaseră împotriva domniei, domnul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab Voievod (1654-1658), a dispus la ridicarea, pe Dealul Viilor sau al Podgorenilor, din imediata apropiere a Curţii Domneşti, a unei mănăstiri pe care a închinat-o Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Pe locul acesta se aflase cândva un schit de lemn, numit şi Schitul podgorenilor. „Mănăstirea lui Constantin Şerban Basarab cuprindea biserica, stăreţia (actuala Reşedinţă patriarhală), mai multe chilii şi o clopotniţă impunătoare (la ieşirea dinspre strada 11 iunie de astăzi). Mai târziu, domnitorul Constantin Brâncoveanu a tăiat din zidurile dinspre Răsărit, pentru a scurta drumul de la reşedinţa domnească şi Mitropolie. Brâncoveanu îşi avea palatul în perimetrul Pieţii Unirii de astăzi. Întrucât, atunci când venea la Mitropolie, cu trăsura, trebuia să înconjoare dealul până la intrarea dinspre 11 iunie, în anul 1696 a spart zidul, construind actuala clopotniţă dinspre Piaţa Unirii“, ne explică marele eclesiarh al Catedralei patriarhale, protosinghelul Antim David.
Sfinţirea bisericii încă neterminate
Întrucât în anul 1658, Constantin Şerban Voievod a fost mazilit de către Poartă, stabilindu-se în Transilvania, la Satu Mare, mănăstirea a rămas neterminată. Pregătise această biserică pentru a-i fi necropolă, însă conjunctura istorică n-a permis ca acesta să odihnească între zidurile ctitoriei sale. „Domnitorul apucase să numească un egumen, pe ieromonahul Nechifor de la Mănăstirea Plumbuita, care şi el, din cauza vitregiilor istoriei, a fost nevoit să părăsească ţara, luând cu sine toate hrisoavele domneşti, prin care domnitorul, în mare grabă, împroprietărise ctitoria sa din Bucureşti, ca să aibă călugării cu ce să-şi ducă traiul şi mai ales să obţină veniturile necesare pentru terminarea lucrărilor“, continuă marele eclesiarh.
După surghiunirea lui Constantin Şerban Basarab, Poarta a impus pe scaunul de domnie pe Mihail Radu sau Mihnea al III-lea (1658-1659). O dată cu aceasta, în ţară au pătruns şi soldaţi turci şi tătari, care au jefuit mai multe din bisericile Bucureştilor, inclusiv noua mănăstire, luând din puţinul care era.
Îndemnat de mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, domnitorul Mihnea al III-lea a dispus remedierea stricăciunilor prijeluite de „vizita“ tătarilor şi a turcilor, precum şi continuarea lucrărilor de construcţie. Biserica a fost sfinţită la 6 iunie 1658, în „Duminica Tuturor Sfinţilor“. La eveniment au participat mai mulţi episcopi şi clerici, soborul fiind condus chiar de patriarhul Macarie al Antiohiei, care se afla pe atunci în vizită, în Ţările Române. Au fost de faţă domnitorul, boierii şi foarte mulţi credincioşi. Întrucât Mihnea Vodă nu a domnit decât un an, biserica a rămas nepictată, iar întreg ansamblul monastic neterminat.
La domnie i-a succedat Gheorghe Ghica (1659-1660), însă despre această perioadă nu se cunosc foarte multe lucruri. Se presupune că lucrările au stagnat, având în vedere faptul că egumenul Nechifor plecase din ţară cu toate hrisoavele mănăstirii.
În timpul domniei lui Grigore Ghica (1660 - 1664), fiii lui Hrizea Vornicul au încercat să smulgă mănăstirii unele moşii cu care fusese înzestrată de ctitorul ei, pe motiv că ar fi fost luate prin silnicie de Constantin Şerban de la tatăl lor.
O adevărată cetate în Dealul Viilor
Întrucât hrisoavele mănăstirii nu mai erau pentru a demonstra legalitatea moşiilor, mitropolitul Ştefan i-a scris lui Constantin Şerban despre situaţia ctitoriei sale. Acesta i-a răspuns la 13 martie 1665, explicându-i mitropolitului că moşiile au fost luate cu sila de feciorii lui Hrizea şi cele pe care le uzurpaseră călugării de la Plumbuita au fost cumpărate de el cu „bani gata, ca să fie sfintei mănăstiri de hrană şi pomană“. Tot prin această scrisoare, Constantin Şerban îl îndemna pe mitropolit să meargă la Divan să depună mărturie, spunându-i că dacă va mai trăi şi va fi nevoie, îi va trimite actele demonstrative.
Astfel, pe lângă cei 500 de taleri pe care i-a donat pentru finalizarea bisericii, mitropolitul Ştefan a apelat şi la noul domnitor, Radu Leon (1664-1669), în vederea finalizării mănăstirii din Dealul Podgorenilor, folosind veniturile moşiilor cu care fusese înzestrată de întemeietorul ei. Zidul de incintă, adevărat zid de apărare, prevăzut cu contraforţi din loc în loc, de la 7 până la 10 metri înălţime, a fost ridicat, aşadar, de domnitorul Radu Leon, cel de-al doilea ctitor al bisericii, şi cel care a mutat, în anul 1668, sediul Mitropoliei Ţării Româneşti, de la Târgovişte la Bucureşti. Astfel, biserica a devenit Catedrală mitropolitană şi totodată, fiind una dintre cele mai mari biserici, „maica tuturor bisericilor Valahiei“. „Radu Leon este cel care a desăvârşit pictura bisericii, a terminat chiliile şi zidurile de incintă, a înzestrat-o cu multe odoare şi mai ales cu foarte multe moşii, dând acestei mănăstiri cinstea de Reşedinţă mitropolitană. Statornicind şi hotarele Mitropoliei, destul de vaste la acea vreme, aceasta a căpătat expresia de adevărată fortăreaţă sau cetate“, mai spune marele eclesiarh.
Catedrală patriarhală până la construirea uneia noi
De-a lungul istoriei, biserica, înrudită îndeaproape cu biserica episcopală de la Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, a înfruntat incendii şi cutremure, precum şi mai multe etape de restaurare. Restaurări însemnate care au adus şi modificări, în funcţie de stilurile epocii, au avut loc în timpul mitropoliţilor Filaret al II-lea (1792-1793) şi Dositei Filitti (1793-1810). Au urmat modificări în timpul Sf. Ier. Grigorie Dascălu, precum şi al celorlaţi urmaşi. Întrucât, la jumătatea secolului al XIX-lea, pictura bisericească trecea printr-o perioadă de tranziţie de la stilul bizantin la cel apusean, care nu se stabilizase încă la noi în ţară, pictura care împodobea interiorul Catedralei a fost înlocuită. O dată cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, Catedrala mitropolitană a devenit Catedrală patriarhală, cel puţin până se va construi una nouă.
În timpul patriarhului Miron Cristea, biserica a trecut printr-un nou val de restaurare (1932-1935), încercând să i se redea forma iniţială. Atunci s-a pictat din nou biserica, cu excepţia celor şapte sinoade ecumenice de pe bolta din pridvor, pictură mai rar întâlnită în alte biserici. Poleirea, unde a fost cazul, s-a făcut cu aur veritabil, de 24 carate. „Patriarhul Miron Cristea a restaurat biserica, cu scopul declarat atunci, după cum reiese din pisania de deasupra uşii de la intrare, de-a servi Bisericii noastre drept Catedrala patriarhală, până când Dumnezeu ne va învrednici să construim una nouă. Aceasta înseamnă că patriarhul Miron Cristea observase încă de atunci că dimensiunile acestei biserici monumentale, măreţe, după cum o numea Paul dâAlep la începuturile ei, nu mai corespunde nevoilor practice ale Bisericii de astăzi“, adaugă protos. Antim David.
Peste 100 de personalităţi odihnesc în Catedrală şi în jurul ei
Lucrările din perioada 1932-1935, care nu desăvârşiseră restaurarea bisericii, au fost reluate în anii 1960-1962, de patriarhul Justinian Marina (1948-1977), biserica revenind astfel la înfăţişarea ei specifică secolului al XVII-lea. Aceasta este singura biserică din Bucureşti ce a rămas cu turlele integre. Până în anul 1953, în biserică s-a aflat cutia cu părticele din moaştele Sfinţilor Carp şi Teodor Stratilat, transferate la biserica episcopală de la Curtea de Argeş, unde se desfăşurau cursurile preoţeşti de îndrumare pastoral-misionară. De asemenea, unele îmbunătăţiri s-au mai adus bisericii între anii 1982-1983, în timpul patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986).
Această biserică este martora principalelor evenimente de ordin bisericesc, politic şi cultural, din istoria ţării noastre. Fiind destinată spre a fi necropolă domnească, în această biserică şi-au găsit somnul de veci, atât în perimentul Catedralei, cât şi în cel de lângă, peste 100 de personalităţi, mitropoliţi şi domnitori ai Ţării Româneşti, precum şi importanţi binefăcători ai acestei Catedrale. Doar scoaterea pietrelor de mormânt nu mai atestă acest fapt, întrucât în timpul restaurărilor care au urmat, toate aceste pietre de mormânt au fost scoase, mai târziu fiind folosite la zidirea cornişei bisericii. Dintre monumentele funerare care au existat în vechime pe acest platou, unul singur se mai află astăzi alături de absida altarului, spre nord-est, la proscomidiar, cel al mitropoliţilor Teodosie, decedat în 1708, şi Ştefan II, răpus de ciumă, în 1738 la Mănăstirea Căldăruşani, şi îngropat la Mitropolie, alături de Teodosie, dascălul său. În această Catedrală este înmormântat şi Sfântul Grigorie Dascălu, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2005.
Consfinţirea Unirii Principatelor de la 1859
Îndeplinind cu vrednicie înaltele rosturi cărora le-a fost hărăzită, ctitoria lui Constantin Şerban Voievod a văzut slujind la altarul său alese feţe ierarhice ale Ortodoxiei, în frunte cu o întreagă suită de patriarhi, mitropoliţi şi episcopi, a stat mărturie la numeroase şi înălţătoare solemnităţi de „ungere“ a domnitorilor Ţării Româneşti, de înscăunare a vlădicilor şi apoi a patriarhilor României şi totodată a văzut săvârşirea a numeroase hirotonii de arhierei. Mai mult chiar, de dealul de pe care s-a statornicit această sălăşluire de seamă au apărut legate, în timp, multe evenimente cruciale din istoria neamului nostru, precum consfinţirea, la 24 ianuarie 1959, a Unirii Principatelor prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti şi, mai apoi, proclamarea, la 9 mai 1877, a Independenţei de Stat a României. (Datele au fost extrase din „Catedrala Patriarhală din Bucureşti“, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 2006).
▲ Din Dealul Mitropoliei, ocroteşte Capitala
Cel mai preţios odor din biserică sunt moaştele întregi ale Sfântului Cuvios Dimitrie, aşezate în raclă de argint, în partea dreaptă a pronaosului, în firida din peretele de răsărit. Moaştele Sf. Dimitrie cel Nou din Basarabi, ocrotitorul Catedralei, se află la Bucureşti de la 13 iulie 1774. De asemenea, în Catedrală se află într-o mică raclă de lemn sculptat părticele din moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Acestea au fost dăruite în anul 2002 patriarhului Teoctist de PS Nichiforos, stareţul Mănăstirii Kykkos din Cipru.
▲ Mai bine de un secol pentru Catedrală
O dată cu întemeierea noului stat, independent politic, dar şi bisericesc, cum devenise România în secolul al XIX-lea, a apărut necesitatea construirii, în Bucureşti, a unei catedrale care să întărească noua realitate istorică. Prin câştigarea independeţei de stat (1877) şi declararea statului român ca regat (1881), a devenit absolut necesar ca Biserica Ortodoxă Română - „maica spirituală a poporului român“ - după cum spunea Mihai Eminescu, să încununeze toate aceste realizări prin ridicarea unui lăcaş de rugăciune care să fie simbolul victoriei prin şi pentru credinţa naţiunii românilor. Aceasta era manifestarea dorinţei poporului de a consacra momentul istoric şi de a-l pecetlui pentru eternitate. Aşadar, primele demersuri au început la 1 martie 1881, în timpul mitropolitului primat de atunci, Calinic Miclescu (1875-1886), care a invitat la Palatul mitropolitan pe cei mai aleşi bărbaţi ai ţării pentru a discuta asupra ridicării unei noi catedrale. În iunie 1884 s-a publicat în Monitorul Oficial hotărârea Guvernului condus de I. C. Brătianu, care aloca Ministerului cultelor şi instrucţiunilor publice 5.000.000 de lei pentru Catedrala din Bucureşti demnă de religiozitatea poporului român şi de faptele măreţe cu care l-a învrednicit Dumnezeu.
În 1925, o dată cu înfiinţarea Patriarhiei Române a fost reluat proiectul pentru construirea Catedralei. Însă alegerea amplasamentului, modalitatea de finanţare, cele două războaie mondiale, apoi regimul comunist, au constituit, fiecare la rândul lor, tot atâtea piedici pentru zidirea Catedralei monumentale în Bucureşti, piedici care n-au făcut decât să ţină proiectul în maldăre de hârtii.
Acropolă în centrul Capitalei
Reluarea proiectului după 1990 a avut de întâmpinat dificultăţi în special în legătură cu amplasarea edificiului. După îndelungi discuţii şi dezbateri, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a aprobat pe 6 ianuarie 2006 memorandumul privind cedarea terenului pentru construirea Ansamblului arhitectural, Catedrala Mântuirii Neamului. Astfel, la 13 februarie 2006, Patriarhia Română a preluat terenul pentru construcţia Catedralei Mântuirii Neamului, o suprafaţă de 11 ha, unde vor fi construite Catedrala şi aşezămintele patriarhale şi va fi amenajat un parc de protecţie (public). La începutul lunii aprilie 2006, a fost aprobat şi proiectul de hotărâre privind planul urbanistic zonal pentru construcţia Catedralei. Rezonanţa istorică a locului în care urmează să fie ridicată Catedrala Mântuirii Neamului este marcată şi de existenţa, până în anii 1982-1984, a bisericilor distruse în timpul regimului comunist. „Locul desemnat pentru construirea noii Catedralei din Calea 13 Septembrie (în curtea Parlamentului), relativ aproape de locul fostei Biserici Spirea Veche, este un loc îndreptăţit de vreme, în această zonă existând şase biserici, şase altare sfinte care ne vorbesc în chip tainic până astăzi“, ne-a declarat pr. Gheorghe Ispas, consilier patriarhal.
Astfel, la mai bine de un secol de demersuri, astăzi, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Părinte Daniel va oficia slujba de punere a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii noii Catedrale patriarhale. La eveniment vor participa membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, personalităţi ale vieţii publice româneşti, preoţi şi credincioşi din capitală şi din localităţile apropiate.
▲ Noua Catedrală va cuprinde elemente care să reprezinte toate zonele ţării
Noua Catedrală va avea o capacitate de aproximativ 5000 de persoane, iar stilul arhitectural va cuprinde elemente care să reprezinte toate zonele ţării.
„Nu va fi cea mai mare biserică din ţară. Sunt nişte dimensiuni impuse prin Planul Urbanistic Zonal, nişte dimensiuni rezonabile, încât această Catedrală trebuie să se îmbine din punct de vedere arhitectural şi urbanistic cu zona. După cum sublinia PF Părinte Patriarh Daniel, orice român care vine în Bucureşti şi vizitează Catedrala trebuie să se regăsească cu ceva specific zonei căreia respectivul îi aparţine, fie că e vorba de Oltenia, Moldova, Transilvania, Dobrogea etc. După ce problemele juridice vor fi rezolvate, va începe procesul firesc, prin realizarea documentaţiei tehnice pentru obţinerea autorizaţiei de construire, prin finalizarea proiectului de execuţie. Probabil la anul viitor vor începe efectiv lucrările de construire a viitoarei Catedrale patriarhale, o Catedrală a sufletului românesc“, a declarat pr. Costel Stoica, consilier relaţii cu presa în cadrul Patriarhiei Române.
Biserica va avea altarul spre răsărit, adică spre Casa Poporului, iar intrarea va fi spre vest. În faţa Catedralei va fi o esplanadă, unde să încapă aproape 100.000 de credincioşi.
