„Atâta frumusețe, folos și rost în jur”

Zilele trecute am avut bucuria și onoarea de a discuta cu Horea Paștina pe marginea expoziției sale „Lumina vine de la Răsăritul cel de Sus”, deschisă la Galeria Romană din București. Pictorul vorbește lumii prin desen, compoziție și culoare. Iar lucrările sale reflectă modul de raportare la lume, viață și Dumnezeu. Reportajul de azi este o palidă traducere în cuvinte a meditației la care ne provoacă operele sale și o invitație la a fi atenți la „Buna Vestire cea de toate zilele”, după cum mărturisește artistul. 

A  scrie despre pictorul Horea Paștina e una dintre cele mai mari provocări la care m-a supus profesia de jurnalist. Deși îl cunosc de peste un deceniu pe artistul și profesorul „purtător” de lumină, în preajma persoanei sale și în fața lucrărilor lui mă fac mică. Cuvintele sunt incapabile de a surprinde profunzimea prin care ne poartă, prin formă și culoare, tablourile semnate de el. De aceea în fața omului Horea Paștina „ascult” puținele cuvinte pe care le rostește blând și rar precum un călugăr. Iar în fața tablourilor sale „privesc” și atât! Am parafrazat astfel cartea semnată de Horea Paștina, intitulată sugestiv „Ascult și privesc”, din care ani de-a rândul am citit câte puțin zilnic, păstrând-o pe masa de lucru.

„Precum în cer, așa și pe pământ”

La ultima expoziție a artistului de la Galeria Romană din Bucu­rești m-am dus cu o oră înainte de întâlnirea pe care o aveam cu Horea Paștina. Am amușinat tablou cu tablou de mai multe ori, căutând în adâncul meu sensuri și ecouri așezate sub titulatura expoziției „Lumina vine de la Răsăritul cel de Sus”. Și timpul s-a oprit în loc. „Ușa” din tablourile sale mi-a deschis un univers pe care toți îl purtăm în noi. „Precum în cer, așa și pe pământ”, spune șoptit artistul.

E ora amiezii, căldura neaștep­tată a începutului de toamnă pătrunde prin fereastra deschisă și, odată cu ea, intră și zgomotul din Piața Romană. Tablourile sale ne îndeamnă la liniște, meditație și armonie. Iar peste haosul zgomotos al orașului coboară tăcerea credinței ce vine dintr-un adânc de dincolo de lume. Mă uit la data scrisă pe tablouri, multe sunt realizate în ultimii ani și chiar în ultimele luni. În timp ce noi stăteam în casă speriați de pandemie, artistul a continuat să lucreze așezând în lumină elemente din viața de zi cu zi. Pictorul lucrează neîntrerupt pentru a păstra legătura cu viața spirituală și forța care curge din ea: „Aparent e același subiect, dar el se poate înmulți permanent și nu se epuizează nici la mine și nici la cineva care vine și poate să adauge semnificații noi. Noutatea nu trebuie să fie grija noastră, pentru că noutatea e chiar prin nașterea noastră, fiecare fiind unic. Sigur că noi trebuie să lucrăm la a ne înnoi în sensul în care Îl urmăm pe Mântuitorul Iisus Hristos”.

O abordare mai nouă sau mai corect spus un gând mai nou al pictorului pe care îl regăsim în această expoziție este introducerea cerului și pământului ca laitmotiv aproape pentru fiecare tablou. „E o geometrie care unește cerul și pământul și care în interiorul ei are două pătrate ca la bolta de lumină, dar e prezentă și crucea. Pământul, apa, câmpia, un drum spre linia orizontului de unde privești spre lumină”, a completat artistul.

„Mai aproape de lumină”

Horea Paștina a fost elevul lui Alexandru Ciucurencu și acesta i-a marcat înțelegerea și practicarea picturii. Desenul viguros și abreviat dirijează liniile de forță ale compoziției. Simplitatea concentrează imaginea într-o sinteză plastică de o forță deosebită. Pictura sa pare însetată de a primi lumina și a o dărui tuturor privitorilor. Efectul picturii în ansamblu e de calcul, de riguroasă analiză a formei și a raporturilor cromatice, după cum ne-a spus și pictorul: „Am apelat la alb atât cât am putut pentru că astfel mă apropii cel mai mult de lumină. Mă interesează să fiu mai aproape de lumină, sigur că folosind paleta de culori pe care o avem la dispo­ziție și care oferă o infinitate de posibilități de a lucra cu ea. Astfel le alătur pe ele luminii”. 

Picturile lui Horea Paștina ne îndeamnă să contemplăm prin liniile geometrice lăsate la vedere pe pânză planuri de profunzime în care cerul se unește cu pământul prin dimensiunile orizontală și verticală ale crucii. Aici veșnicia se întâlnește cu timpul efemer al cotidianului. 

Cartea, strugurele, pâinea și potirul sunt elemente ale lumii reale încărcate de semnificații spirituale. Lucrările sale sunt adevărate meditații asupra tainelor vieții, care nu pot fi descifrate decât prin credință. Asemenea unui isihast care respiră în duhul rugăciunii, Horea Paștina pictează transfigurându-se în căutarea întâlnirii cu Dumnezeu. „Noi suntem vase ale Duhului Sfânt”, rostește încet artistul, arătând spre unul dintre tablouri în care pe un vas e așezat un porumbel stilizat. 

Ucenicul părintelui Dumitru Stăniloae 

Contactul cu natura este vital pentru pictorul Horea Paștina, după cum ne-a mărturisit: „Varia­ția luminii, bătaia vântului, foș­netul frunzelor, cântecul păsărilor, parfumul florilor, mersul desculț prin iarba umedă de rouă, gustul fructelor… Aerul. Totul este în miș­care. Compoziție. Pictura este pretutindeni. Atâta frumusețe, folos și rost în jur. Plin este cerul și pământul. Pictura trebuie să o auzi ca să poți să o asculți. Trebuie să o privești ca să poți să o vezi. Trebuie să o miroși ca să poți să te orientezi. Trebuie să o pipăi ca să poți să o simți. Trebuie să o guști ca să poți să o apreciezi. Simțurile sunt date spre folos, trupul și sufletul ca să poți să lucrezi. Mintea ți-e slabă, dar nu-i dată degeaba. Pune-o în lucrarea cea ziditoare. În lumină. Cele cinci simțuri sunt precum cele cinci fecioare înțelepte”.

Cu ceva timp în urmă l-am întâlnit pe artistul Horea Paștina în Biserica Negustori din centrul Capitalei, acolo unde a slujit și predicat în ultima parte a vieții părintele Dumitru Stăniloae, duhovnicul care l-a născut pe artist întru Lumină. Smerit în strană, în straie tradiționale cu nelipsita-i traistă, pătruns de taină. Întâlnirea sa cu Dumnezeu în biserică și în Sfânta Liturghie transpărea prin toți porii ființei sale. Am plecat fără să îl salut, dar păstrând în minte această imagine a Bisericii ca prezență continuă în viața sa. De aceea, din această expoziție nu putea lipsi portretul părintelui Stăniloae, alături de care a trăit aproape două decenii. Ceea ce m-a surprins a fost să aflu că tabloul care înfățișează o cană fără toartă, așezat alături, este o formă de autoportret al ucenicului Horea Paștina: „Cana fără toartă e ucenicul pe lângă părinte… E un fel de autoportret. Mai am de lucru la cana fără toartă, să reușesc să așez toarta la locul ei”.

„Viața noastră în căutarea luminii”

Pictorului Horea Paștina îi place să se vadă în pictură precum un țăran pe ogorul său. Despre câmpia pe care o regăsim în multe tablouri ne-a relatat: „Când m-am dus prima dată în peisaj și am întâlnit câmpia, mi-am amintit de când eram acasă și mergeam cu mama la seceriș ori la culesul de porumb. Când m-am dus să fac această câmpie, era căldură foarte mare. Aceasta mi-a amintit de perioada copilăriei când lucram pe câmp. Așa că m-am dus și am pictat și în amintirea părinților și am tot redat subiectul acesta, încât s-a dezvoltat așa cum se vede astăzi în tablouri. Expoziția de acum nu este o întoarcere la acel moment al copilăriei, ci e un punct de sosire. Mă aflam acolo pe câmp pictând și-i pomeneam pe ei. Era ca o pomenire pe care le-o aduceam lor lucrând acolo în câmpie. Adică eram împreună acolo cu ei și lucram… Era o privire înainte, căci ei acum sunt înaintea mea. Noi, care suntem aici, suntem împreună și cu ceilalți care au fost înaintea noastră, suntem nedespărțiți și așa și trebuie să fim, pentru că acesta este sensul vieții noastre, după cum ne învață Biserica”. 

Prin refuzul excesului de culoare și prin acuratețea formelor, pictorul Horea Paștina ne poartă spre esența lucrurilor: „Orizontala aduce întinderea și liniștea, iar verticala este cea care aduce profunzimea și adâncimea în suprafață. Cu această geometrie încerc să nu aduc așa mult volumetria, ci totul să fie exprimat prin desenul pe care îl folosesc. Cât desen, câtă culoare, câtă geometrie și cât din toate elementele pe care le folosesc puse la un loc dau viața noastră în căutarea luminii”.

Taina care nu se epuizează niciodată

Toate tablourile sunt impregnate de credința și principiile de viață ale lui Horea Paștina. Pe lângă temeinica pregătire artistică, el s-a cizelat și prin contactul cu părintele Dumitru Stăniloae și s-a șlefuit prin cunoașterea textelor scripturistice și patristice. „Pe mine mă ajută mai mult să mă exprim prin formă și culoare, dar nu îmi dau seama dacă cel care privește înțelege. E un mijloc și un limbaj de exprimare a ceea ce simt și gândesc. Geometria e în tot și ea arată prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu, nu e de la noi. Aș putea zice precum în cer, așa și pe pământ, lumina vine de la Răsăritul cel de Sus, precum în cer, așa și pe pământ”, a mai adăugat pictorul. 

În prezentul incert și amenin­țător la adresa existenței noastre, picturile lui Horea Paștina vorbesc despre valorile eterne ale unei vieți trăite cu credința în Dumnezeu. Artistul vede lumea ca pe o pictură: „Noi când suntem aici și stăm de vorbă desenăm, facem un desen. De altfel, în tot ceea ce face omul e un desen. Fără geometria care există în toate ar fi un haos, de aceea avem nevoie de aceste elemente care vin să lege și să adune lucrurile. Altfel suntem pierduți în haos”. 

În fața serenității picturii lui Horea Paștina, calmă, dar nu lipsită de tensiune lăuntrică, îmi plec umil gândul și inima, cu speranța să nu fi trădat prin cuvinte nepotrivite valoarea și unicitatea picturilor sale.