Cine a fost o dată pelerin la Frăsinei cred că se va întoarce şi a doua oară cu multă admiraţie şi sfială, dar şi cu bucuria că Dumnezeu este viu în oamenii de acolo. În Mănăstirea Frăsinei se nevoiesc astăzi 54 de călugări. Viaţa lor este una în care se împleteşte rugăciunea cu munca. Aflându-te lângă ei sau numai vorbind puţin cu cei care sunt îmbunătăţiţi îţi dai seama de puterea duhului care se sălăşluieşte în sufletul lor în urma rugăciunilor, a nevoinţelor şi a postului cu care se îndeletnicesc.
Cuvântul călugărilor de la Frăsinei, bine cumpănit, îţi dă viaţă, îţi dă curaj. Te ridică şi îţi demonstrează că monahii nu sunt nişte frustraţi ai vieţii, nişte neîmpliniţi, ci sunt poate cel mai bine realizaţi în perspectiva veşniciei.
Am ajuns la Frăsinei pe înserat. Fuseserăm mai întâi la episcopie unde am luat binecuvântare de la episcopul locului, IPS Gherasim, să vizităm lăcaşurile monahale din judeţ. Aşa că am plecat din Râmnic pe valea Oltului. Şi în localitatea Gura Văii am cotit la stânga spre satul Muereasca. 5-6 kilometri sunt până la mănăstirea unde pot urca femeile, după care mai urmează 2 kilometri până la mănăstirea unde se nevoiesc numai bărbaţi. Monahii de la Frăsinei nu sunt deloc dornici de vorbă multă. Ei sunt oamenii rugăciunii de chilie, ai faptei tăcute. Am aşteptat mult până am întâlnit un părinte care să-mi povestească despre vieţuitorii de aici. Părintele arhimandrit Ioachim Popa, unul dintre duhovnicii mănăstirii Frăsinei, în vârstă de 75 de ani, a intrat mai întâi ca monah în obştea Mănăstirii Stânişoara situată la poalele masivului Cozia. Avea 15 ani pe atunci. După cinci ani petrecuţi la Stânişoara, pentru că nu era şcoală monahală acolo pentru a putea merge mai departe la seminar, a plecat la Frăsinei unde a rămas până în ziua de astăzi. Aici a făcut şcoala monahală. Au urmat cei doi ani de armată, după care s-a întors înapoi în mănăstire. A venit decretul 410 din anul 1959. Părintele nu a părăsit mănăstirea, dar a fost dezbrăcat de rasă şi încadrat pe postul de îngrijitor până a putut fi din nou repus în rânduiala monahală.
Duhovnici îmbunătăţiţi, cu viaţă sfântă
În Mănăstirea Frăsinei au vieţuit duhovnici mari, cunoscuţi pentru puterea rugăciunii lor. În ultimul veac, povesteşte părintele Ioachim, aici a trăit părintele Silvestru Florescu. Era ieroschimonah, sporit în cele duhovniceşti. Deşi era bolnav, neputincios şi nu putea să meargă întotdeauna la biserică, părintele Silvestru era foarte nevoitor. Dădea sfaturi duhovniceşti foarte bune. El pregătea cuvântul care se rostea duminică seara la sinaxa sau adunarea care se ţinea cu toată obştea mănăstirii. Compunea unele canoane, slujbe ale sfinţilor ale căror moaşte există în mănăstire, Sfântul Ierarh Calinic, Sfântul Trifon. Scria şi cuvântări şi predici care se citeau la trapeză părinţilor.
"Am mai cunoscut un părinte, Pahomie Predeşel, râvnitor în cele ale duhului. Mereu mergea la troiţa Sfântului Calinic, la izvorul lui şi îngrijea de el. Făcea cu săptămâna de rând la slujbă. Era un călugăr nevoitor". Dar un ieromonah îmbunătăţit duhovniceşte a fost şi părintele Lavrentie Şovre. A trecut la Domnul în anul 2002. Originar din Maramureş, părintele Lavrentie (Gavrilă pe numele civil) a intrat în mănăstire la Rohia în anul 1942 după care a plecat la Topliţa. Din cauză că mănăstirea era supravegheată de catolicii maghiari, părintele s-a hotărât să treacă graniţa şi aşa a ajuns la Frăsinei. Iniţiat în tainele vieţii duhovniceşti de ieromonahul Silvestru Florescu, părintele ajunge să fie căutat de credincioşi care se spovedesc şi îi solicită rugăciunile. "Pentru părintele Lavrentie, fapta bună avea o concreteţe extraordinară. El spunea: "Dincolo, pe lumea cealaltă, nu esti întrebat decât de faptele bune. Acestea contează." Milosteniile erau pentru părintele depozite cu dobândă unu la mie în banca cerească. Părintele făcea faptele bune altora ca şi cum el însuşi ar câştiga, ar primi. N-am întâlnit un om care să muncească cu atâta sârg pentru câştigarea raiului, pentru îmbogăţirea lui în Dumnezeu. Lângă el simţeai şi tu, cel care-l însoţeai, că raiul este aproape", spune unul din cunoscuţii părintelui, preotul Ioan.
"Toate ascultările sunt mai grele dacă le faci fără dragoste"
L-am întrebat pe arhimandritul Ioachim care ar fi ascultarea cea mai dificilă în mănăstire. Mi-a răspuns: "Toate ascultările sunt mai grele dacă le faci fără dragoste. Orice lucru dacă nu-l faci cu dragoste şi cu bunăvoinţă ţi se pare greu chiar dacă este uşor. Sunt ascultări chiar frumoase: la biserică, la strană, la trapeză. Dar în acelaşi timp sunt ascultări grele la bucătărie şi unele nu doar grele, ci poate chiar neplăcute: la vite, la grajd. Dar cea mai grea ascultare este cea pe care nu îţi place s-o faci. Atunci e grea. Pentru că şi dacă nu ar fi grea, dacă nu ţi-e drag să o faci, e greu. Atunci când vrei să faci ascultare şi o faci din toată inima, adică fără cârtire, ea îşi dă roadele ei. Rămâi mulţumit după ce o îndeplineşti. Are spor duhovnicesc pentru că sporeşti şi tu, creşti. Dacă ai făcut o ascultare cu dragoste, faci şi alta la fel de mulţumit. Ai o satisfacţie, o mulţumire sufletească."
Viaţa monahului nu este una uşoară. Mulţi ar fi tentaţi să creadă că o viaţă departe de grijile lumii este una de huzur, fără probleme, fără necazuri, fără ispite. Dar nu este deloc aşa. "Sunt multe ispite primejdioase. Vin mândria, tulburări la minte, vine diavolul cu gânduri rele, necurate. Sunt lupte trupeşti. Dar cred că cea mai periculoasă este ispita când cineva ajunge să se încreadă în sine. Urmarea este că începe să se izoleze şi nu ajunge să spună duhovnicului sau celor din jurul lui cele ce se întâmplă. Astfel vrăjmaşul îl duce unde nu trebuie. Dacă monahul nu se mărturiseşte, nu spune celuilalt, nu se smereşte atunci de aici pleacă multe ramuri ale ispitelor periculoase. Poate să fie desfrânarea, mândria, descurajarea, deznădejdea, sau nepăsarea care este foarte urâtă."
Mirenii, spune părintele arhimandrit, au alte lupte în lume. Totuşi parcă ei nu mai sunt ca cei de altădată. Înainte nu exista televizor, nici internet, nici telefon mobil. Şi părinţii, şi copiii ştiau rugăciuni multe. Oamenii se rugau cu mai multă râvnă atunci, chiar dacă nu citeau atât de mult ca acum. Credinţa lor sporea văzând cu ochii. În zilele noastre ispitele sunt cele care vin prin amăgirea cu mijloacele acestea media. Ademenirile sunt puternice pentru că distrag atenţia omului. Aşa li se aduc în minte şi chiar în imaginaţie lucruri care le slăbesc atenţia minţii. Din risipirea minţii vine întinarea, slăbirea în credinţă. Şi astfel rugăciunea nu mai are putere pentru că mintea nu mai are puterea de a se concentra, mintea devine necurată, se impregnează de răutăţi, de plăceri şi lucruri neîngăduite de biserică. Sufletul nu mai are voinţă să treacă peste toate acestea şi să biruiască. Ne asemănăm cu copiii pe care îi strigă părinţii lor, ei vin aproape, parcă te ascultă şi dispar dintr-odată, iarăşi fug unde nu trebuie.
"Rugăciunea ne face să ne scârbim de păcate"
Rugăciunea este capitală în viaţa omului. "Dacă nu ne rugăm, slăbim. Nu mai avem putere. Rugăciunea ne ajută, ne întăreşte sufleteşte, dar chiar şi trupeşte. Rugăciunea ne dă linişte sufletească. Rugăciunea ne ajută să ne înmulţim credinţa. Dacă ne rugăm cu osârdie, cu stăruinţă, râvna noastră creşte. Rugăciunea ne aduce pace în suflet. Chiar atunci când suntem tulburaţi, supăraţi sau avem probleme, ne putem împăca mai uşor dacă alergăm la rugăciune. Dacă ne rugăm înainte de a avea o discuţie cu cineva cu care avem probleme sau nişte lucruri deosebite de rezolvat, rugăciunea ne ajută, ne luminează, ne calmează. Rugăciunea ne face să ne scârbim de păcate, de lucrurile urâte pe care suntem gata să le săvârşim. Rugăciunea este hrana sufletului nostru."
Virtutea pe care trebuie să o căutăm cu toată inima este dragostea faţă de Dumnezeu în primul rând. Apoi, nu trebuie să uităm luareaminte, trezvia. Dacă nu luăm aminte, ne putem ruga, ispita vine, nu ne menţinem, suntem slabi, cădem, alunecăm. Dar dacă suntem trezi şi luăm aminte, nu mai cădem. Atunci putem să sporim şi să evităm căderea. Trebuie să fim atenţi la ispitele minţii, la gândurile noastre. Apoi chiar la gesturile noastre. Pentru că dintr-un gest poţi să tulburi pe cineva, poţi să superi. Dintr-un gest unii ajung la anumite ispite. De aceea trebuie multă pază a minţii şi a simţurilor şi luare aminte.
Ce trebuie să ai ca să fii un bun monah
În zilele noastre, de un timp încoace tot mai puţini tineri vin la mănăstire. Mulţi doresc, dar puţini ajung la călugărie. Au slăbit mult râvna şi voinţa pentru jertfă, pentru a da, pentru a lăsa de la tine. Tinerii de astăzi în general, mă refer şi la călugări şi la maici, deşi sunt pregătiţi, au facultăţi, greu primesc cuvântul de îndreptare, de observaţie. Şi dacă li se spune ceva de folos pentru viaţa lor, ei nu iau în seamă. Li se pare de prisos să li se spună prea multe. Cine ia în seamă cuvântul se foloseşte pentru că se smereşte. Chiar dacă nu îţi place, nu îţi cade bine canonul pe care ţi-l dă duhovnicul, chiar dacă nu îl poţi împlini, dacă îl primeşti, stai şi cugeţi la el şi mai apoi ţi se va lumina mintea şi îţi va fi mai uşor să treci prin ispite. Nu ajunge o singură virtute ca să fii un monah sporit. Ca să fii bine echipat, nu merge numai cu o haină sau dacă vrei să fii un ostaş complet nu ajunge doar arma sau sabia, adaugă părintele Ioachim. Trebuie şi unele, şi altele. Ostaşul adevărat are pe lângă puşca cu baionetă şi altele. În rucsacul lui, soldatul avea plosca cu apă, şi avea şi merinde şi hartă după care trebuia să se orienteze. Aceasta trebuie acum la călugări, să se orienteze bine ca să nu facă greşeli. Să nu iasă din făgaşul rânduielii, să nu se abată de la viaţa adevărată. Să nu o ia aiurea. Pentru că atunci se încurcă. Ştiţi cum se spune: o oaie dacă se rătăceşte din turmă şi o apucă singură, o mănâncă lupii. Un ostaş dacă rămâne pe nu ştiu unde şi se desparte de restul plutonului poate cădea prizonier. Aşa şi călugărul poate cădea prizonier la gânduri rele, iar duşmanii noştri sunt duhurile rele, diavolii care ne aduc ispite şi care se luptă cu mirenii dar mai ales cu călugării. Nu întotdeauna diavolul se sperie de rugăciune. Diavolul te lasă să te rogi, dar nu vrea să te rogi cu râvnă fierbinte, pătrunzătoare, ca rugăciunea să aibă efect.
Îmi aduc aminte de cuvintele părintelui Teofil Părăian care spunea: "Mulţi citesc rugăciuni, dar asta nu înseamnă că se şi roagă cum trebuie". Dacă nu te rogi cum trebuie, rugăciunea nu are putere.
Programul slujbelor în Mănăstirea Frăsinei este unul deosebit. La ora 2 dimineaţa se săvârşesc Miezonoptica şi Utrenia unită cu Ceasul I. Aceste slujbe ţin până la ora 5, după care urmează câteva ore de odihnă, şi apoi la ora 8 se fac Ceasul III, VI şi Sfânta Liturghie. Până la ora 13 când este masa de prânz, călugării sunt rânduiţi la diferitele ascultări pe care le au. Unii la croitorie, alţii la fierărie, alţii la arhondaric, la cancelarie, alţii la stână sau la muzeu. Pe seară se săvârşeşte vecernia după care se serveşte cina. Ziua se încheie cu slujba pavecerniţei în cadrul căreia se citeşte şi Canonul Maicii Domnului.
Smerenia autentică e însoţită de pace în suflet
L-am întrebat pe părintele Ioachim cum ajunge un ieromonah duhovnic încercat.
"Pe duhovnic îl fac rugăciunea şi nevoinţa proprie. Iscusinţa şi puterea pe care şi-o câştigă prin luare aminte, prin rugăciune şi prin sfătuire şi prin respectarea rânduielilor pravilelor, a canoanelor. La duhovnic mai e ceva; trebuie să cântărească lucrurile în aşa fel pentru fiecare suflet care vine să se uşureze la spovedanie. Pentru că aceasta este duhovnicia: să poţi să foloseşti pe cel care te caută. Să îl ridici. Nu cumva prin cuvinte sau prin canon să îl respingi sau el să se împuţineze la suflet. Credinciosului care se spovedeşte trebuie să-i dai curaj. Trebuie multă răbdare şi îngăduinţă.
Împietrirea inimii se întâmplă din cauza ispitelor din afară. Pentru că în zilele noastre este multă împrăştiere, multă agitaţie, nu mai este răbdare. Îţi pare că nu mai ai timp de toate. Învăluirea aceasta în lucruri nefolositoare este păgubitoare. E nevoie doar de strictul necesar. La fel cum e şi cu mâncarea. Dacă e nevoie să mâncăm, o facem la un timp potrivit, nu ne gândim toată ziua la mâncare. Şi mâncăm cumpătat, iar atunci suntem mai liniştiţi, şi mintea, şi stomacul, şi tot. Dacă consumăm atât cât ne este de folos.
Roadele rugăciunii lui Iisus sunt bune şi valoroase. Dar cine poate să folosească rugăciunea în lucrarea ei? Şi mirenii o zic, şi monahii, dar câţi o zic din inimă, din minte? Mulţi o zic doar din gură, alţii doar gândesc la ea. Trebuie ca prin această rugăciune să-L simţim pe Dumnezeu. Şi mintea şi gândurile noastre trebuie să fie legate de El. Trebuie să simţim dulceaţa aceea de care vorbesc Sfinţii Părinţi."
Nu e lucru uşor să ajungem la o smerenie adevărată. Smerenie vedem şi la mireni, mulţi se închină, se pleacă până la pământ, cer blagoslovenie, mulţi spun "sunt un păcătos, un netrebnic". Se pare că aceasta ar fi smerenie. Şi noi monahii zicem la fel, dar nu ştiu dacă lucrul acesta este din toată inima şi într-adevăr căutăm să ni se dea un răspuns. În sufletul nostru trebuie să fie umilinţa şi hotărârea de ne îndrepta, de a simţi pace în sufletul nostru.
Îmi amintesc un cuvânt frumos spus undeva un călugăr zicea către stareţul lui: Părinte, eu sunt desfrânat, lacom, netrebnic, lacom. Iertaţi-mă." Mereu cerea blagoslovenie. Odată l-a chemat stareţul lui şi i-a zis serios: "Mă, tu eşti un leneş, un stricat, un beţiv, un desfrânat". Atunci călugărul a ripostat imediat: "Cum, părinte stareţ, sunt eu leneş, nu fac eu ascultare? Sunt eu chiar aşa de rău?" Atunci stareţul i-a replicat: "Măi, tu nu ai smerenie şi tot ce ai spus a fost în zadar. Cu nimic nu te-ai folosit."
▲
Singura mănăstire exceptată de la secularizare din ţară
Cu câţiva ani mai înainte, la 13 decembrie 1863 fusese votată legea secularizării averilor mănăstireşti propusă de Mihail Kogălniceanu. Mănăstirea urma să piardă terenurile proprii, iar atelajele şi vitele mănăstirii urmau să fie scoase la licitaţie. Dar intervenţiile pe lângă ministrul cultelor N. Kretzulescu şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza au făcut ca Mănăstirea Frăsinei să fie singurul locaş monahal nesecularizat din ţară. Mănăstirea a trecut de atunci şi până astăzi prin multe, şi bune, şi rele. Dacă la 1864 mai erau doar 10 monahi, după 1888 situaţia mănăstirii se va redresa odată cu venirea aici a arhiereului Gherasim Safirim, fost episcop de Roman. Primul Război Mondial nu a adus mari daune astfel că numărul fraţilor a sporit constant încât la 1941 viaţa monahală cunoştea o mare dezvoltare, obştea ajungând la 61 de monahi şi fraţi. Din 1961 până astăzi, în scaunul stăreţiei de la Frăsinei stă arhimandritul Neonil Ştefan. Omul de rugăciune adâncă şi bunul administrator a condus cu multă osteneală şi tact mănăstirea în vremurile grele de după război şi în anii comunismului.
▲
"Pentru liniştea sihăstrească a fost zidită Mănăstirea Frăsinei…"
În pădurile de frasini care existau pe la începuturile secolului al XVIII în ţinuturile Vâlcii, s-au retras doi monahi, Ilarion şi Ştefan, şi-au construit un paraclis unde se rugau. Documentul care atestă prezenţa acestor doi monahi pe respectivele plaiuri nu precizează de unde veneau aceşti călugări, dar se pare că aceştia erau transilvăneni. 10 ani cei doi monahi au vieţuit netulburaţi de nimeni, până când dorind să dea o formă legală schitului pe care îl înfiinţaseră au mers la episcopul Inochentie al Râmnicului şi Noului Severin pentru a obţine binecuvântarea necesară pentru întemeierea schitului şi aprobarea oficială pentru a locui în siguranţă. Biserica va avea hramul "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul", hram care s-a păstrat până astăzi pentru lăcaşul care după construirea noii mănăstiri va deveni biserică de cimitir. Călugării au primit din partea episcopului şi un lot de pământ în împrejurimi. Terenul dat călugărilor era în mare parte pădure şi păşune. Aveau şi o livadă pentru pomi şi o grădină pentru zarzavaturi. Mult mai târziu, pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, trei boieri din Râmnicu Vâlcea, Cârstea, Damian şi Nicoliţă, construiesc din fondurile lor o biserică de zid în locul celei de lemn, înzestrându-o cu toate obiectele necesare cultului. Pe la 1780, o brigadă de voluntari români care se retrăsese la Frăsinei este nimicită de austrieci care jefuiesc schitul fără a distruge biserica de curând construită. Monahii părăsesc pentru prima oară schitul care rămâne pustiu până în 1845. De atunci, un monah cernican, Acachie, repune vechile rânduieli de viaţă monahală. Stareţul Acachie rămâne până în anul 1863.
Prin 1857, Sfântul Ierarh Calinic vizitează schitul Frăsinei şi, impresionat de locul retras şi deosebit de frumos, porunceşte în 1859 lucrările de construire ale noului locaş. Sfântul Calinic reorganizează viaţa monahală dându-i o nouă conducere şi o nouă administraţie. Mănăstirea va deveni un Athos românesc, cu o viaţă şi o regulă unică în ţară. Aşa spun şi documentele vremii: "Pentru liniştea sihăstrească a fost zidită mănăstirea Frăsinei, pe o colină la poalele muntelui Căpăţânii, unde îşi are izvorul pârâul muereştilor, care udă două sate vechi, în care femeile ar fi reprezentat cândva capul familiilor, în locul bărbaţilor pieriţi în luptele cu năvălitorii. Sfântul Calinic introduce în această mănăstire două practici ale tradiţiei athonite: slujbele de noapte şi oprirea intrării femeilor în acest loc de rugăciune." În acest scop este aşezată la 2 kilometri de mănăstire o piatră de legământ pe care sunt gravate atât binecuvântări pentru cele care vor păstra acest legământ cât şi blesteme, pentru cele ce vor încălca hotărârea sfântului: Acest sfânt locaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor veiţuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură s-a oprit de la acest loc, să mai treacă înainte sub nici un chip, partea femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor precum: sărăcie groaznică şi tot felul de pedepse şi iarăşi celor ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor tot fericitul bine. Calinic, Episcopul Râmnicului, Noului Severin,17 ianuarie 1867.
