Atmosfera pascală la Ierusalim, într-un jurnal de pelerin de acum 16 veacuri

Locurile şi monumentele de care este legată amintirea persoanelor sfinte sau a evenimentelor importante din istoria mântuirii au exercitat dintotdeauna o atracţie fascinantă asupra credincioşilor de pretutindeni. În creştinism, rolul de căpetenie în această privinţă l-a jucat de la început Ierusalimul, cetatea Patimilor şi Învierii Mântuitorului. Chiar înainte de acceptarea oficială a Bisericii, personalităţi creştine ilustre ori grupuri de pelerini s-au îndreptat spre Ţara Sfântă, mânaţi de dorinţa de a vedea cu ochii proprii „locurile unde s-au petrecut misterele“, de a venera pe Mântuitorul şi pe sfinţii Săi şi a-şi întări credinţa şi râvna în predicarea Evangheliei. Printre pelerinii care băteau praful drumurilor însorite ale Orientului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, aflăm şi un enigmatic personaj feminin, cu numele de Egeria. Originară din Spania, Egeria peregrinează la Constantinopol, iar mai pe urmă în Siria, Palestina şi Egipt, undeva între anii 380-386. Aceasta a scris şi despre modul cum se sărbătorea la Ierusalim în perioada Penticostarului, adică în intervalul de la Învierea Domnului şi până la Pogorârea Duhului Sfânt.

Locurile şi monumentele de care este legată amintirea persoanelor sfinte sau a evenimentelor importante din istoria sfântă a mântuirii au exercitat dintotdeauna o atracţie fascinantă asupra credincioşilor de pretutindeni. În creştinism, rolul de căpetenie în această privinţă l-a jucat de la început Ierusalimul, cetatea Patimilor şi Învierii Mântuitorului, la care se adaugă celelalte localităţi din Ţara Sfântă, care amintesc de naşterea şi copilăria Sa (Betleemul şi Nazaretul), despre minunile şi cuvântările Sale (Muntele Carantaniei, Iordanul, Muntele Tabor şi Muntele Măslinilor, Betania, Emaus, Marea Tiberiadei, Ierihonul şi Capernaumul etc) ori despre diferite alte fapte şi momente din cursul vieţii Sale pământeşti şi al lucrării Sale mântuitoare.

Toate aceste locuri de pelerinaj s-au bucurat de o atenţie şi o veneraţie deosebită din partea creştinilor, cu mult înainte de sfârşitul epocii persecuţiilor. Aşa se explică, de altfel, înverşunarea cu care împăratul roman Adrian (117-138) a ţinut să şteargă de pe pământ orice amintire a Mântuitorului şi să stăvilească mişcarea de pelerinaj al cărui centru devenise deja această colină, „zidind pe locul Golgotei un templu păgân închinat zeiţei Venus şi aşezând pe locul Mormântului Sfânt statuia lui Jupiter, iar pe locul naşterii din Betleem plantând o pădure „sacră“ în cinstea zeului Adonis“, cum spune pr. Marin Branişte în studiul referitor la itinerariul Egeriei.

Deci, chiar înainte de pacea Bisericii, personalităţi creştine ilustre ori grupuri de pelerini s-au îndreptat spre Ţara Sfântă, mânaţi de dorinţa de a vedea cu ochii proprii „locurile unde s-au petrecut misterele“ (episcopul Meliton de Sardes - sec. II), de a venera pe Mântuitorul şi pe sfinţii Săi şi a-şi întări credinţa şi râvna în predicarea Evangheliei.

Printre pelerinii care călătoreau pe drumurile însorite ale Orientului în a doua jumătate a secolului al patrulea aflăm şi un enigmatic personaj feminin, cu numele de Egeria, a cărei identificare a dat naştere la multe discuţii şi la interminabile controverse. Autoarea, probabil o doamnă din înalta societate a lumii romane de atunci, sau poate o călugăriţă apuseană, împărtăşeşte prietenelor (sau surorilor ei de mănăstire), într-o latinească populară, impresiile asupra celor văzute în cursul călătoriei sale prin Egipt, Arabia, Palestina, Mesopotamia şi Asia Mică. Ea descrie drumurile lungi şi obositoare, întâlnirile şi convorbirile ei cu numeroşii călugări şi sihaştri care populau pustiurile, precum şi cu preoţii şi episcopii din cetăţile prin care trecea, minunatele edificii-sfinte pe care le-a vizitat, precum şi impresionantele slujbe şi procesiuni religioase, la care a avut fericirea să asiste la Ierusalim, unde a zăbovit mai mult de trei ani.

Egeria a descris cultul practicat în sec. al IV-lea la Ierusalim

În acest jurnal, Egeria a reuşit să descrie cu lux de amănunte întregul cult practicat în acel secol la Ierusalim. Având în vedere că suntem undeva la mijloc, între sărbătoarea Învierii şi Pogorârea Duhului Sfânt, vom încerca să readucem atmosfera primelor veacuri ale creştinismului din cetatea în care S-a jertfit Mântuitorul Hristos.

Din textul Egeriei aflăm că în noaptea Învierii catehumenii primesc botezul în biserica mare de pe Golgota, numită Martyrion, iar după ce „au ieşit din baia botezului, sunt conduşi, împreună cu episcopul, mai întâi la Biserica Învierii“. „Aici este o simbolistică foarte frumoasă, pentru că ei au trăit moartea şi învierea în botez, şi imediat ca fii ai Învierii sunt duşi în Biserica Învierii şi se închină acolo la mormântul Mântuitorului“, ne spune pr. Daniel Benga, prodecan la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Botezul catehumenilor se făcea pe atunci în piscinele sau bazinele cu apă din interiorul baptisteriilor (clădiri separate de biserici), anume destinate pentru aceasta. Un astfel de baptisteriu exista şi la Ierusalim, ca anexă a Bisericii Martyrion de pe Golgota. La ieşirea din cristelniţă, cel botezat era îmbrăcat în veşminte albe, pe care le purta toată săptămâna Paştilor, până la Duminica Tomii, numită pentru aceasta in albis deponendis (a dezbrăcării hainelor albe).

„Toate pelerinajele care au loc la Ierusalim în acea perioadă se fac întotdeauna împreună cu episcopul locului, care conduce pelerinajul respectiv“, ne spune pr. Daniel Benga, unul dintre profesorii români care a studiat în detaliu tot itinerariul pelerinei Egeria. Aşadar, unul dintre aceste pelerinaje se face în Duminica Paştilor, ca şi în lunea şi marţea următoare, când „se vine în procesiune la biserica mare, adică la Martyrion; după ce s-a făcut aici slujba, se merge în cântări de imne la Biserica Învierii. Miercuri se porneşte în procesiune la biserica de pe Muntele Măslinilor (Eleona), joi la Biserica Învierii, vineri în biserica de pe Sion, sâmbătă la locul din faţa Crucii (Ante Crucem), iar a opta zi, adică duminică, din nou la biserica mare, adică la Martyrion“, consemnează pentru posteritate Egeria. Şi continuă: „În toate aceste opt zile de Paşti, în fiecare zi după prânz, episcopul, cu tot clerul şi toţi cei nou-născuţi, adică cu cei de curând botezaţi, bărbaţi şi femei, şi chiar câţi din poporeni vor, urcă la biserica de pe Muntele Măslinilor (Eleona). Se intonează imne, se fac rugăciuni, atât în Biserica Eleona, în care este grota în care învăţa Iisus pe ucenici, cât şi la Imbomon, adică biserica de pe locul din care Domnul S-a înălţat la ceruri. Şi după ce s-au zis psalmi şi s-a făcut rugăciune, lumea coboară de acolo, la ceasul Vecerniei, cântând imne, către Biserica Învierii. Aceasta se face în toate cele opt zile. Iar în Duminica Paştilor, după sfârşitul Vecerniei din Biserica Învierii, tot poporul conduce pe episcop, cu cântări, la biserica de pe Sion. După sosirea aici, se intonează imne potrivite cu ziua şi locul, se face o rugăciune şi se citeşte acel loc din Evanghelie, unde se spune cum Domnul, în aceeaşi zi şi în acelaşi loc unde este acum biserica Sionului, a intrat la ucenicii Săi, uşile fiind încuiate, atunci când unul din ucenici, şi anume Toma, nu era acolo“. După ce s-a citit aceasta, se face din nou o rugăciune, se binecuvintează catehumenii, apoi credincioşii, şi se reîntorc toţi acasă, târziu, „cam pe la ceasul al doilea din noapte“, aproximativ orele 19-20.

Nu postea nimeni de la Înviere până la Cincizecime

În Duminica Tomii, imediat după Ceasul al şaselea, tot poporul urca cu episcopul la biserica de pe Muntele Măslinilor (Eleona). „Mai întâi se stă câtva timp în biserică, unde se intonează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul şi se fac rugăciuni, de asemenea, adecvate zilei şi locului. Apoi, de acolo, cu cântări de imne, se merge în sus la Imbomon, unde, de asemenea, se săvârşesc cele făcute la Eleona. Şi când se apropie ceasul (rânduit), tot poporul conduce pe episcop, cu imne, până la Biserica Învierii, ajungându-se aici la ora la care se obişnuieşte a se face Vecernia (ora 16)“. „Se face deci Vecernia atât la Biserica Învierii, cât şi la locul Crucii (Ad Crucem), iar de acolo, tot poporul, până la unul, conduce cu cântări pe episcop, până la Sion. Cum se ajunge acolo, se cântă, de asemenea, imne potrivite cu locul şi ziua, se citeşte din nou locul din Evanghelie, în care se spune cum a opta zi după Paşti, Domnul a intrat unde erau ucenicii şi a mustrat pe Toma fiindcă fusese necredincios, (evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica Tomii). Se citeşte locul acela în întregime, apoi se face o rugăciune şi după obişnuita binecuvântare, atât a catehumenilor, cât şi a credincioşilor, se reîntoarce fiecare acasă, ca şi în Duminica Paştilor, pe la ceasul al doilea din noapte“.

Despre perioada de la Duminica Tomii până la Cincizecime nu dă prea multe detalii Egeria, ci doar menţionează că nu posteşte absolut nimeni. „Necontenit, în aceste zile, ca peste tot anul, de la primul cântat al cocoşilor şi până dimineaţa, se fac cele după rânduială; tot aşa la Ceasul al şaselea şi la Vecernie. Iar în duminici se merge întotdeauna în procesiune la Martyrion, şi de aici la Biserica Învierii, cântându-se imne. Miercuri şi vineri, pentru că în aceste zile absolut nimeni nu posteşte, se merge la biserica de pe Sion, dar dimineaţa“, şi nu seara.

În ce priveşte a patruzecea zi după Paşti, joi, toţi se adună, în ajun, miercuri după Ceasul al şaselea, în Betleem, pentru a lua parte la priveghere. „Se face privegherea în biserica din Betleem, unde este peştera în care S-a născut Domnul. A doua zi, joi, a patruzecea zi după Paşti, se face Liturghie, după rânduiala ei, aşa încât şi preoţii şi episcopul să predice, vorbind în legătură cu ziua şi locul; după aceea, seara, toţi se reîntorc la Ierusalim“. Precum vedem, Egeria nu pomeneşte nimic despre Înălţare, căci pe atunci nu era încă sărbătorită independent, ci unită cu Cincizecimea. Sărbătoarea descrisă de ea era de fapt sărbătoarea pruncilor ucişi de Irod, care se sărbătorea la 18 mai şi care a căzut atunci în chiar acea joi.

Cincizecimea era cea mai obositoare zi de pelerinaj

Sărbătoarea Cincizecimii se bucura, pe vremea Egeriei, de o importanţă şi solemnitate aproape fără egal, ea constituind o dublă comemorare: pe de o parte a Înălţării Domnului, pe de alta a Pogorârii Duhului Sfânt. Egeria o numeşte „zi de foarte mare osteneală pentru popor“. De dimineaţă, de la primul cântat al cocoşului, se face Utrenia la Biserica Învierii, unde, între altele, episcopul citea obişnuita pericopă evanghelică duminicală despre Învierea Domnului, una din cele 11 Evanghelii ale Învierii, care se citesc şi azi, duminica, la Utrenie. Iar când se făcea dimineaţă, tot poporul mergea în procesiune la Martyrion, unde se oficia Liturghia, la care predicau după obicei întâi preoţii şi apoi episcopul. „Dar în această zi sfârşitul slujbei are loc mai devreme, înainte de ceasul al treilea din zi (orele 9). După ce s-a făcut otpust la Martyrion, tot poporul, până la unul, conduce pe episcop în Sion, astfel ca exact la ceasul al treilea să fie în Sion“. Aici, în Sion, erau adunaţi apostolii în ziua Pogorârii Sfântului Duh. Se citea locul din Scriptură care relatează Pogorârea (Fapte II, 1-12) şi se oficiază din nou Liturghia, la care preoţii şi episcopul predicau, explicând textul citit; „iar înainte de a fi slobozit poporul, arhidiaconul ridică glasul şi zice: «Astăzi, imediat după ceasul al şaselea, să fim toţi prezenţi pe Muntele Eleonului, la Imbomon». Se reîntorc deci toţi acasă, pentru ca să se odihnească şi îndată după prânz urcă pe Muntele Măslinilor, adică în Eleona, fiecare cum poate, încât nu rămâne în oraş nici un creştin care să nu meargă“, spune Egeria.

„După ce se urcă pe Muntele Măslinilor, adică pe Eleona, se merge mai întâi la Imbomon, adică în locul de unde Domnul S-a înălţat la ceruri; acolo episcopul se aşază împreună cu preoţii şi tot poporul. Se fac lecturi, se intercalează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul; chiar şi rugăciunile care se intercalează au totdeauna un astfel de cuprins, că sunt adaptate zilei şi locului. Se citeşte chiar locul din Evanghelie unde se vorbeşte de Înălţarea Domnului; se citeşte, de asemenea, şi locul din Faptele Apostolilor, unde se vorbeşte despre Înălţarea Domnului la ceruri, după Înviere. După ce s-a făcut aceasta, se binecuvintează catehumenii, apoi credincioşii, iar la Ceasul al nouălea din zi (orele 15) se coboară de acolo şi, cântându-se imne, se merge la cealaltă biserică de pe Muntele Măslinilor, adică cea în care este grota unde şezând Domnul, învăţa pe apostoli (Eleona). Când se ajunge acolo este trecut de ceasul al zecelea (orele 16). Se oficiază Vecernia (azi, în cult, se oficiază imediat după Liturghie), se face rugăciune, se binecuvintează catehumenii şi apoi credincioşii. De acolo, coboară, cu cântări, tot poporul până la unul, cu episcopul, intonând imne şi antifoane potrivite acestei zile, şi aşa, încet-încet, se vine până la Martyrion“.

Când se ajungea la poarta oraşului era deja noapte şi se aduceau făclii din biserică, în jur de 200, pentru popor. „De la poartă însă, fiindcă mai este destulă cale până la biserica mare, adică până la Martyrion, abia se ajunge cam pe la ceasul al doilea din noapte (ora 20) pentru că se merge foarte încet, din pricina poporului, ca să nu obosească mergând pe jos. Tot poporul intră în Martyrion, în cântări de imne, împreună cu episcopul. Odată intraţi în biserică, se intonează imne, se face rugăciune, se binecuvintează catehumenii şi apoi credincioşii“.

Procesiunea se îndrepta apoi spre Biserica Învierii şi la bisericuţa Crucii (Ad Crucem), unde se proceda la fel. De acolo, tot poporul petrecea pe episcop, cu imne, până la Sion. Acolo se făceau din nou lecturi biblice, se intonau psalmi şi antifoane, se făcea o rugăciune, iar episcopul binecuvânta pe catehumeni şi pe credincioşi, care treceau pe sub mâna lui. Abia acum, către miezul nopţii, mulţimea credincioşilor şi a pelerinilor se împrăştia pentru o binecuvântată odihnă, după o zi atât de lungă şi obositoare.

▲ Egeria şi-a consemnat pelerinajul într-un jurnal

Pelerina Egeria este o ascetă originară din Spania, care l-a sfârşitul veacului al IV-lea face un pelerinaj la Locurile Sfinte. Perioada în care ea peregrinează la Constantinopol, iar mai pe urmă în Siria, Palestina şi Egipt este cuprinsă în anii 380-386. „Din nefericire s-a pierdut relatarea privitoare la Constantinopol. Era o parte fundamentală pentru că am fi aflat amănunte despre capitala bizantină la 50 de ani de la înfiinţarea ei“, ne-a spus pr. prof. Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Jurnalul său de călătorie şi slujbele pe care le descrie sunt datate 382-383.

Numele ei este dat diferit în diverse surse. Ea este numită fie Aetheria, fie Egeria; la un moment dat întâlnim în manuscrise pelerina Silvia; s-a ajuns în final la vreo şapte forme ale numelui ei.

Acest jurnal este scris pentru un grup de călugăriţe din Spania.

Mereu, când scrie, se adresează „doamnele mele surori“. „Este clar că este vorba de un grup de ascete, călugăriţe din Spania, despre care nu ştim nimic, dar este vorba cu siguranţă de cea mai veche mănăstire de maici, înainte celor întemeiate în sec. V la Marsillia, de ucenici ai Sfântului Ioan Casian“, explică pr. prodecan Daniel Benga.

Dintr-un număr mai mare de manuscrise ale textului latinesc al itinerariului Egeriei, unul singur s-a mai păstrat. A fost descoperit în anul 1884 de savantul catolic J. F. Gamurrini, în biblioteca unei mănăstiri din Toscana, Italia. Manuscrisul provine din mănăstirea benedictină de pe Muntele Cassino (Italia). În limba română a fost tradus de către pr. dr. Marin Branişte, fratele pr. Ene Branişte, binecunoscutul profesor de Liturgică. Traducerea este chiar teza de doctorat a acestuia, publicată în revista „Mitropolia Olteniei“, anul 1982, nr. 4-6.

▲ Bisericile la care se făcea pelerinaj la Ierusalim

Ansamblul lăcaşurilor de închinare de pe Golgota ocupa o vastă platformă dreptunghiulară, de circa 132 m lungime şi circa 30 m lăţime, orientată de la est spre vest şi înconjurată de un zid de incintă protector. În epoca Egeriei, ea cuprindea trei edificii principale, care se aliniau de la est spre vest, în ordinea următoare: basilica mare sau Martyrion, Calvarul sau Biserica Crucii şi Biserica Învierii sau Anastasis sau Biserica Sfântului Mormânt.

Pe Muntele Măslinilor erau două biserici: una pe care o numeşte Egeria Eleona şi pe care „noi o identificăm astăzi cu Biserica „Pater Noster“ de la Ierusalim, nu chiar în vârful muntelui, ci situată undeva la câteva sute de metri mai jos. Iar chiar în vârful Muntelui Măslinilor se află biserica pe care Egeria o numeşte Imbomonul, biserică care se păstrează până astăzi, marcând locul de unde Mântuitorul S-a înălţat la cer. Aceste două biserici sunt centre fundamentale ale pelerinajului în Ierusalim, pentru că se află în afara zidurilor cetăţii vechi“, ne lămureşte pr. Daniel Benga.

În Sion, la o depărtare de Biserica Învierii de aproape 500 m se află cea mai veche biserică creştină (sec. I) construită pe locul unde se afla casa Mariei, mama Sfântului Evanghelist Marcu, în foişorul căreia avusese loc Cina cea de Taină şi Pogorârea Duhului Sfânt.