Băbușa, o lume a miniaturalului

Am ajuns la Băbușa aproape de amiază. Pustiu pe drum, pustiu prin curți. Dacă la intrare, chiar lângă indicator, n-aș fi întâlnit o băbuță, aș fi zis că satul a fost abandonat în grabă, lăsat în paza pădurii și-a câinilor de pripas. Spre biserică, drumul larg de până acum se tot îngustează, strecurându-se șiret pe o uliță ce urcă și cotește, fără a-și arăta capătul.

Pe Valea Bârladului, la granița județelor Vaslui, Neamț și Bacău se află un sat mic și îmbătrânit, ce-și risipește casele sărăcăcioase, colorate pestriț, pe o spinare împădurită de deal. Izolat în fundacul de codru, locul e foarte puțin cunoscut. Numai norocul bi­sericuței de lemn, monument înscris pe lista celor mai importante ale județului Vaslui, mai face ca satul să fie, din când în când, pomenit. Dinspre Dumești spre Băcești, comuna de care aparține Băbușa, drumul, deși asfaltat, e nărăvaș și greoi. Însă, după ce intri pe cel de piatră, spre primele case ți se pare că până să ajungi aici ai plutit. Știrbă, cu gropi și denivelări, căptușită cu piatră mare și ascuțită, calea traversează apa Bârladului ca să-i conducă pe cei care se aventurează cu mașina până în sat.

La intrare, un indicator ruginit, rămas probabil din anii comunismului, explică drumețului că a ajuns în Băbușa, un sat cât o mătușică. Probabil că nu întâmplător, acum cine știe câtă vreme, locul a primit așa nume duios. Închegat pe curățitură de codru, va fi fost, încă de la început, o vatră mică de sat. Azi, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.

Am ajuns la Băbușa aproape de amiază. Pustiu pe drum, pustiu prin curți. Dacă la intrare, chiar lângă indicator, n-aș fi întâlnit o băbuță, aș fi zis că satul a fost abandonat în grabă, lăsat în paza pădurii și-a câinilor de pripas. Spre biserică, drumul larg de până acum se tot îngustează, strecurându-se șiret pe o uliță ce urcă și cotește, fără a-și arăta capătul, „la deal de sat”, cum i se spune pe-aici. Prin păienjenișul dens al pomilor nu se vede nimic. Abia după ce iei în piept panta, intuiești, în pata albastră ce se zărește printre copaci, trupul mic al locașului.

O bisericuță călătoare

În tradiția locului se știe că această biserică ar fi fost adusă din satul Racovița, la 1750. Potrivit istoricului parohiei, întocmit de preotul Constantin Niță, la recensământul din 1772-1774, la Băbușa existau deja biserică și preot, variantă în care aducerea bisericii, la 1750, devine plauzibilă. Însă în pisania bisericii, inscripționată deasupra portalului de intrare, descifrată de cercetătorul ieșean Leon Simanschi, se arată fără dubii că bisericuța, în forma actuală, a fost construită în perioada 1836-1837, de meșterul Neculai cu fiii săi: „Să se știe de când s-au făcutu aciastă sfântă biserică veletu 7345 meșter Neculai cu fii să. Eu Gheorghi, ginere din Cioforăni am scris”.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn „Sfântul Nicolae” de la Băbușa este construită din bârne de stejar, încheiate la colțuri „în capuri” și așezate pe tălpoaie de stejar și pe o mică temelie de piatră. La exterior, bârnele au fost blănite cu scândură de brad, pentru protecția interiorului, scândură frecvent vopsită, mai ales în decursul ultimului secol.

Acoperișul a fost, la început, de șindrilă, însă în timpul lucrărilor de reparații făcute în 1924 i s-a pus o învelitoare nouă, de tablă.

De proporții reduse, fără turle și fără un decor somptuos al exteriorului (probabil acoperit de scândura bătută peste bârnă), locașul pare a fi construit din puterea unei obști de sat, respectând tiparul arhitectural al gospodăriilor țărănești din această zonă.

Turnulețul de deasupra, o adăugire ulterioară a construcției, ținea, cândva, loc de clopotniță.

Frumusețea interiorului

Însă farmecul și valoarea sa sunt date de interior. Rar mi-a fost dat să văd, într-o ctitorie atât de modestă ca proporții, o asemenea bogăție a decorului. Nici un centimetru de bârnă n-a scăpat neatins de meșterii lemnari. Primul popas, ca să admiri și să te minunezi, e în fața portalului de intrare, pe al cărui lemn sunt săpate motive vechi: flori, frunze, rozete stilizate sub formă de flori. Apoi, pășind înă­untru, e imposibil să nu remarci bolțile din pronaos și naos, delimitate de nervuri delicat decorate „în unghie”. De asemenea, de mare efect artistic este cheia de boltă din naos, proeminentă, asemănătoare unui bulb.

Catapeteasma nu mai păstrează pictura originală, fiind fie repictată, fie înnoită în ultimul secol.

Satul băbuței

Potrivit lingvistului Iorgu Iordan, numele satului ar deriva de la cuvântul „babă”, fiind un diminutiv al acestuia. Așezarea ar fi fost întemeiată în a doua jumătate a secolului al XV-lea, însă prima dată a fost pomenită în documente la recensământul din 1772-1774. În tradiția locală s-a păstrat legenda potrivit căreia satul ar fi fost întemeiat în vremea lui Ștefan cel Mare, domnitorul dând drept danie o parte din pământul locului către patru răzeși: Băbușan, Lupan, Niță și Mitache.