În luna august a anului trecut mi-am îndeplinit un vis mai vechi: acela de a vizita Muzeul de la Ballenberg din Elveţia, unul dintre cele mai mari muzee de tip „Muzeul Satului” în aer liber din Europa şi poate şi din lume. Rândurile care urmează se doresc a fi un mic reportaj de introducere în istoria şi atmosfera acestui muzeu atât de aparte, atât de special tocmai prin normalitate, într-o lume deschisă experimentelor de tot felul.
Atunci când a avut loc inaugurarea, în anul 1978, denumirea era „Muzeul Elveţian al Habitatului Rural” şi număra 16 case (gospodării) aduse din mai multe cantoane şi regiuni istorice ale Elveţiei. Astăzi a ajuns la 110 unităţi de expunere, foarte diverse, de la ferme agricole la ateliere de croitorie, prelucrarea metalelor sau reproduceri la scară reală a şcolilor din satul elveţian de altădată.
Muzeul se întinde pe o suprafaţă foarte mare, circa 100 de hectare, şi este amplasat într-un cadru natural excepţional, între crestele înzăpezite ale Alpilor şi oglinda lacurilor montane Brienz şi Thoune. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, Elveţia este una dintre puţinele ţări în care realitatea de pe teren este mai frumoasă decât cea din cărţile poştale ilustrate. Muzeul acesta, situat nu departe de oraşul Interlaken, oferă o mulţime de peisaje spectaculoase, care vor mulţumi orice turist sau vizitator. Drumul până la muzeu este el însuşi o încântare, şoseaua şerpuieşte suspendată pe numeroase viaducte de-a lungul celor două lacuri, intră în munte şi se opreşte chiar la poarta muzeului, amplasat la capătul unei văi. Trebuie spus şi faptul că biletul de intrare este destul de scump pentru un european din Est, cu venituri modeste, spre deosebire de alte muzee sau expoziţii din Elveţia, unde intrarea este gratuită sau simbolică. Cred că o posibilă explicaţie, dar nu singura, ar fi că muzeul este administrat de o entitate privată şi se bazează pe donaţii. Dar acestea nu sunt suficiente pentru a face faţă costurilor impuse de un asemenea „tezaur” etnografic, la propriu şi la figurat, de unde şi dependenţa de resursele externe. De pe site-ul muzeului am aflat că în 2023 circa 220.000 de persoane au trecut pragul acestuia; spre comparaţie, mai modestul (ca suprafaţă) Muzeu al Satului din Bucureşti a fost vizitat tot în aceeaşi perioadă de 350.000 de oameni, dintre care 180.000 au fost turişti străini, o cifră care nu poate decât să ne bucure.
„Muzeul în aer liber” din Ballenberg - aceasta este denumirea oficială acum - nu este doar un simplu muzeu etnografic, cu obiecte moarte, semne şi simboluri ale unei lumi care nu mai există. Este şi un muzeu social, unde, pe lângă conservarea atentă a tradiţiilor, se doreşte transmiterea moştenirii culturale către generaţiile viitoare, un „muzeu vivant” (living museum) în care sunt recreate condiţiile de trai, cele profesionale şi naturale, dintr-o anumită perioadă de timp. Ceva asemănător, cu toate că la o scară mult, mult mai mică, puteţi găsi la Mănăstirea Agapia, unde se află un excepţional muzeu dedicat vieţii monastice şi monahismului din zonă. Genul acesta de muzee sunt din ce în ce mai necesare într-un timp şi o lume din ce în ce mai neatente cu trecutul şi cu moştenirea Tradiţiei. Odată dispărute, unele meserii şi îndeletniciri nu vor mai fi practicate şi reînviate de nimeni, din păcate. Mi-am petrecut viaţa la ţară, în imensitatea Bărăganului, aşa că sunt foarte atras de tot ceea ce ţine de agricultură şi cultivarea pământului. M-a surprins faptul să văd că acolo, în inima Elveţiei, sunt cultivate în scop didactic mai multe grădini de mari dimensiuni cu fructe şi legume (aproape) uitate în zilele noastre, pe care nu le vom mai găsi niciodată prin pieţe, din păcate, din cauza goanei nebune după bani şi a profitului cu orice preţ.
Dar nu este vorba doar de asta la Ballenberg. Vizitatorul poate găsi ateliere de olărit, forjă, debitat buşteni, o stână artizanală şi chiar şi o brutărie care face pâine caldă ce se vinde imediat, ca... pâinea caldă, cum altfel?! Sălile de clasă de altădată, sărace, dar primitoare şi călduroase tocmai prin simplitatea lor, acolo unde elevii veniţi de prin munţi şi văi, de la kilometri distanţă, primeau lumina cărţii şi a cuvântului, mi-au rămas şi ele în amintire şi în suflet. Copilaşii veniţi la şcoală primeau un fel de mânecuţe croşetate, pentru a le ţine de cald şi a nu uza hainele de şcoală, după cum se poate vedea şi în fotografie.
M-a impresionat faptul că majestuoasele clădiri ale fermelor expuse aici sunt întreţinute de voluntari şi binevoitori din zonă, marea majoritate pensionari, ce-i drept, care-şi găsesc o modalitate plăcută şi utilă de a-şi petrece timpul liber şi a contribui astfel la păstrarea unui patrimoniu care s-ar fi pierdut, fără îndoială. Ceea ce trebuie însă reţinut după vizitarea unui astfel de muzeu este că Tradiţia, cu majusculă, nu trebuie lăsată niciodată să se piardă. Ea este suficient de puternică şi maleabilă pentru a supravieţui în timpuri dificile, cum sunt cele pe care le traversăm. Trebuie doar puţin ajutată, ca aici, la Ballenberg. Tradiţia a născut Europa şi tot ea o va duce mai departe, în viitor.
