Bâta Alexandra de 102 ani

Uneori, satele îşi topesc identitatea în file îngălbenite de hrisov, în pietre sau ziduri de biserici, în vechi cântece sau legende, în nume de ape, pomi, păsări, animale sau oameni. Satul teleormănean Dudu, din comuna Plopii Slăviteşti, nu face excepţie. Şi totuşi, aici, aşezarea din zilele noastre îşi poate raporta încă istoria la un reper viu: Alexandra Ciongaru. "Haiducu" sau "Bâta", cum i s-a spus de-a lungul anilor, bătrâna care "a plecat pe 102 ani" şi care poartă cu sine o viaţă, o lume, un limbaj cu gust de gutuie şi satul românesc de altădată, aşa cum nu-l mai simţim.

Dintr-o fotografie veche, vălurită de timp, de sub geam, ne priveşte chipul muncit al unei neveste trecute de 30 de ani, umbrit de griji şi necazuri, dar ferm, hotărât, gata să-şi apere cu orice preţ "puii", pe care îi ocroteşte acoperându-i cu braţele.

Astăzi, aceeaşi femeie, Alexandra Ciongaru, are 101 ani şi a plecat "pă ălalaltu". Adică, pe 102 ani. Integră la minte, cu tresărirea unei sprinteneli potolite doar de greutatea anilor, spontană şi încă vioaie, mama Alexandra ne-a primit imperial, aşezată pe un fotoliu dărăpănat, acoperit cu o foiţă, sub un cireş, la umbra căruia se retrage din calea zădufului.

Ajunsesem la Dudu, în drum spre Mănăstirea Plăviceni, unde, întâmplător, auzisem de dumneaei. Ne-am hotărât pe loc să-i facem o vizită. Din şosea, am luat-o la stânga, urcând printr-o râpă drumul în pantă spre casa bătrânei, însoţiţi de preoţii George Marcu din Dudu, Cezar Ionescu din Plopii Slăviteşti şi părintele Teoctist, stareţul Mănăstirii Plăviceni.

Terorizaţi de lătrăturile piţigăiate ale unei potăi ce se agita în lanţ undeva în fundul grădinii, ne-am aşezat pe scăunelele "rudăreşti", ca să vorbim despre ea, despre viaţă, despre sat, despre acel "atunci" al copilăriei, şi despre "acum-ul" prezentului, în care nimic "nu mai are gust", nu-i mai place.

Şi mamaia Alexandra nu ne-a dezamăgit. Deşi nu mai vede şi nici nu mai aude bine, mintea îi este trează. Dar, ca orice ţăran în faţa unor necunoscuţi, a devenit bănuitoare, trăgându-şi fiinţa dincolo de perdeaua ocrotitoare a unui "nu ştiu", "nu-mi mai amintesc", pentru ca apoi să ne surprindă cu vorbe şi amintiri atât de proaspete de acum aproape un veac, de credeai că toate s-au întâmplat alaltăieri. Şi iată ce lume, ce limbaj şi ce întâmplări a reţinut banda reportofonului din discuţia cu "Bâta".

"Mamă, am 101 ani şi am plecat pă ălalaltu'. La Dudu m-am născut şi aici am să mor. Am doi băieţi. Pă Mircea şi păstalaltuâ mai mic, pă Florea, care stă cu mine. O fată mi-a murit. Şi soţu', Marin, mi-a murit. Maică, mie mi-a plăcut să merg la biserică, să mă spovedesc. Acu', nu mai pot să mă duc la biserică. Dar vine părintele George la mine şi mă spovedeşte, mă împărtăşeşte. Mulţi de pe aici îmi zice Bâtă. "Bâtă, Bâtă, ce mai faci?". Adică o bătrână. Munca asta toată am muncit-o. Mie îmi zicea lumea "Haiducu'". Eram cu caru' cu boi, cu plugu', cu prăşitoarea, cu aia. Dimineaţa, mă trezeam devreme, fluieram, şi vecinii zicea: "I-auzi, a trecut Haiducu'!" Eram un fel de ceas al satului! Am fost vrednică tare, maică. Şi cuminte! Nu că mă laud! Lumea mă lăuda.

Dar uite unde am ajuns! Am ajuns urâtă dă tot. Am prins şi războaili, dar nu mai ştiu mare lucru de atunci. Când eram copii, munceam. Eram copii amărâţi, pă timpul nostru. Nu era ca acu'. Nu era nici cauciucuri d-astea pă vremea mea. Ne făcea tata nişte papuci, d-ăia. Reteza o blană şi bătea o curea deasupra. Şi cu alea umblam încălţată, cu "lipovencili" alea pă picioare. Acu', copiii e boieroşi, e îmbrăcaţi, e încălţaţi, e trăiţi bine.

Noi ne duceam la şcoală cu boabe coapte. Le coceam pe o tarabă şi zdrăngănea în geac. Aveam geacuri făcute din petice de lână. Cu d-alea trăia lumea. Ce trăia cu bomboane? Cu d-astea d-acuma? Când să ducea ai noştri pă la Turnu şi ieşise jâmbla, eram în stare să o mâncăm cu mămăligă! Credeam că cine ştie ce bunătate era. Era pâine, dar noi nu văzusem aşa cevaselea. Acu', ce-mi dă, aia mănânc. Mi-a plăcut tot felu' de mâncare. Ce găteam eu, îmi plăcea. Da' acu' nu mai îmi place nimic.

Pânâ 1916, după război, n-avea mama ce să ne dea să mâncăm. Şi ne dădea troscot verde cu sare. Şi ne zicea mama: "Aşa, mamă, aşa mâncam noi când eram mici!" Ne scutura iarba de rochie şi ne dădea cu sare, şi mâncam. Era bun. Toate alea era bune. Acuâ nimic nu mai e bun. După ce răsturnam căldarea de mămăligă pă fund, râcâiam coaja dă pă căldare, o făceam puricei, cu apă şi cu sare, şi le dădeam să mănânce la copii", îşi aminteşte bătrâna.

Ploaia cu bomboane peste acoperişuri

Mamaia Alexandra mai are doi băieţi. Pe Mircea, de 79 de ani, şi pe Florea, de 76. Acesta din urmă are grijă de ea. Şi tot ce nu ne-a spus bătrâna au completat băieţii:

"Eu văd pe la televizor că zice că munca l-a creat şi-l ţine pe om, ca să ajungă la o sută de ani. Da' nu ştiu. Poate că asta este ceva de la natură, de la Dumnezeu. La noi aici zice câte unu': "Bă, câte un nebun mai durează la o sută şi ceva de ani"! Mama are conştiinţa întreagă. Ne bucurăm că trăieşte, dar e rău că nu mai vede. Tata a fost apicultor renumit. A avut şi stupi primitivi, dar avea şi stupi sistematici, din scândură de brad. Ajunsese la 120 de stupi", ne spune nea Mircea.

Nea Florea ne-aduce din casă câteva fotografii vechi şi un tablou cu părinţii lui. "Eu sunt tutorele mamei. Noaptea nu doarme. Adoarme dinspre ziuă, când să ies eu afară, la treburi. O las în casă şi plec. Se mai vaită că o doare picioarili, mijlocu'. Chinurile bătrâneţii, ce să faci! Mi-a povestit multe din tinereţile ei. Taică-meu a fost în concentrare. Uite-l aici în poză cu trei camarazi de-ai lui. Nu ştiu până unde a ajuns cu frontu'.

Un frate d-al lui, Ionel, mi-aduc aminte, eram copil, în 1944, a venit cu avionu' pă deasupra casei bătrâneşti, a planat p-aici, a făcut câteva rondouri, şi toată lumea să strânsese, că arunca din avion pungi dă bomboane, şi cădea pă acoperişu' casei şi se spărgea. Vă spun fapt autentic! Întrebaţi vecinii p-aici, dacă nu mă credeţi. După asta, a plecat pă front, în Rusia. Şi a dat Dumnezeu dă a venit acasă şi a decedat acuma vreo şase sau şapte ani. Când aducea ai noştri jâmblă de la Turnu Măgurele, ne tăia şi nouă câte o feliuţă. Eu ieşeam cu ea în drum. Erau mulţi copii. Vreo 20 în colţu' ăsta, aici. "Dă, bă, şi mie, Floreo, jâmblă!", să ruga ei. "Nu-ţi dau bă, că e jâmblă!", le spuneam, dă parcă aveam ceva de aur în mână! Fotografia asta cu mama a fost făcută dă Florii aici, când se făcea un bâlci. Acolo suntem fotografiaţi. Eu sunt ăla cu fes de hârtie în cap", ne precizează nea Florea.

După un ceas petrecut cu mamaia Alexandra şi băiatul ei, ne-am retras, lătraţi continuu de potaie, dar vindecaţi la suflet de mucegaiul vremurilor noastre. Am trăit alături de această femeie un secol de sat românesc, o pagină de timp, o clipă de eternitate, simplu şi sincer, ca o strigătură de nuntă, fără regrete, fără încruntări, dar mai ales curat, cu gustul bănuit al unei mâini de troscot mâncat cu sare pe brazda ogorului proaspăt arat.