Bătrâna care se nevoieşte ca o pustnică

„Cele mai importante două zile din viaţa ta sunt ziua în care te-ai născut şi cea în care afli de ce“, spunea Mark Twain. Mama Eufrosina Clinci, o bătrână din cătunul Prislop al satului Trăisteni, comuna Valea Doftanei, judeţul Prahova, care a păşit de câteva luni în cel de-al 101-lea an de existenţă, lucrează acum aproape neîntrerupt cu sinele său. Pentru că de ceva vreme a dobândit cunoaşterea importanţei celei de a doua zile din viaţa ei: a aflat că s-a născut pentru a se mântui.

Nu mi-aş fi amintit cuvintele lui Mark Twain dacă nu aş fi cunoscut-o pe mama Eufrosina Clinci din Trăisteni. Şi nici nu le-aş fi înţeles sensul profund dacă într-o zi, neverosimil de senină, a unui ceas al pământului prea devreme împrimăvărat, nu aş fi urcat împreună cu părintele Vasile Toma de la biserica din sat, duhovnicul bătrânei, panta unui drum îngust, răvăşit de urmele unor trecute ploi tomnatice, până la chilia ei din cătunul Prislop. Căci această femeie, deşi locuieşte în sat, se nevoieşte într-o cămăruţă din curtea casei vechi, precum o pustnică în încercarea deşertului, şi luptă cu sine zilnic, ceas de ceas, cu grabă şi învârtoşire, căci timpul nu mai aşteaptă. Iar ea mai are multe de făcut în această a doua zi importantă din viaţa ei, pe care a aflat-o de la o vreme, prea scurtă, prea strâmtă pentru câte ar dori să mai agonisească în ea.

Aşteptând ceasul cel bun

Ne-a primit oarecum mirată că cineva „tocmai de la Bucureşti“ se interesează de nimicnicia ei. Curată la chip, cu o privire suptă, măcinată de o nevăzută durere lăuntrică, şi cu urmele ultimelor cuvinte din Laudele tocmai citite, răscolite încă pe buze, ne-a invitat să ne aşezăm pe unde putem, aşteptând întrebările noastre. Pe masă, o candelă pâlpâia uşor topind secundele. Alături, Ceaslovul deschis, cu filele îngălbenite şi ferfeniţite de repetatele răsfoiri, topea la rându-i gândurile, lacrimile bătrânei căzute strat peste strat pe colţurile paginilor.

Bătrâna citeşte fără ochelari zi de zi, ceas de ceas, cuvintele ziditoare din carte, rugăciunile cu care îşi nevoieşte sufletul pentru a-l curăţa. Această femeie nu mai are nevoie de nimic. Viaţa i-a dat de toate. Mai mult necazuri şi îndurări. Şi, cu toate acestea, se simte încă datoare faţă de ea. Încă mai trebuie să-i răscumpere cu suferinţă rătăcirile, păcatele cu care a împovărat-o.

Deşi are o memorie formidabilă şi ne poate vorbi despre lumea secolului prin care a trecut, cu fantasmele ei, cu reuşitele şi neîmplinirile ei, mama Frusina, cum îi spune lumea, refuză strălucirea amintirilor.

„Pe 13 aprilie anul acesta împlinesc 101 ani. M-am născut în Sinaia. Am întâmpinat destule în anii ăştia. Sunt văduvă de 32 de ani. Pe soţul meu îl chema Clinci Gheorghe. Nu m-a certat niciodată. Dumnezeu să-l ierte că a fost om bun. Am avut şapte băieţi. Cinci mi-au murit… Mai am doi. Am o femeie care mai vine să vadă de mine, pentru că nu prea mai pot să-mi fac singură toate treburile prin casă. Am fost orfană. Tata a murit în 1916 în război. Nu mi-o amintesc nici pe mama, care s-a prăpădit la vreo doi ani după el. Am rămas singure, că eram trei surori, şi ne-a crescut un om bătrân din Teşila, cu care se măritase mama după moartea tatei. La scurt timp, s-a prăpădit şi ea. Eu am fost a mai mică. Sunt o păcătoasă, părinţilor. Asta mă supără pă mine. Vine părintele Vasile şi mă spovedeşte, mă împărtăşeşte, că nu mai pot merge la biserică. Dar eu tot păcătoasă rămân, deşi, după ce mă spovedesc şi mă împărtăşesc, mă simt mai uşurată. Aş vrea să mă duc şi la o mănăstire să mă spovedesc şi acolo, dar nu mai pot. Necazuri, asta a fost viaţa mea. Dar mi-am văzut de treabă. Nu am umblat în prostii. Citesc zilnic în Ceaslov ca să mă uşurez de păcate. Şi parcă nu mai e vreme. Am făcut avort… Asta e beleaua mea! Citesc în fieşcare zi, spun toate rugăciunile de dimineaţă şi de seară, stau permanent cu candela aprinsă că poate vine ceasul… Şi cum să mor fără lumânare? Atât mă mai rog la Dumnezeu: să-mi dea sfârşit bun. Asta îmi mai doresc. Altceva nu. Aştept ceasul. Dar nu ştiu când vine. Ce să fac? Cât mă mai duce Bunul pe mine, că au trecut, iată, atâtea luni şi după suta de ani pe care mi-a dat-o?“, se întreabă bătrâna.

Pasărea cu aripi la inimă

Am încercat să-i cotrobăi prin amintiri, căutând frânturi necunoscute dintr-o realitate a vremurilor ei pe care istoria a uitat să le consemneze. Dar mama Eufrosina refuză să vorbească despre ele. Pentru ea există doar astăzi. Este doar o ucenică în ultimul an de studii, care se pregăteşte în genunchi pentru marele examen: cel de Dincolo. Cel dat în faţa Veşniciei. Acum, în această clipă, aici, trăieşte din plin grija celei de a doua zi importante din viaţa ei: cea în care, aflând pentru ce s-a născut, încearcă să o umple cu merindele trebuincioase sufletului ce trebuie mântuit. Restul este doar curgere de timp….

Am plecat din chilia bătrânei îngânduraţi. Pe cer, un porumbel desena în crucea zilei o voltă. Şi tot gândindu-mă la chipul femeii de care abia ne despărţiserăm, aplecat peste slova Ceaslovului, mi-au venit în minte cuvintele poetului Nichita Stănescu: „Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru“. Şi eu cred, acum, că mamei Eufrosina din Trăisteni i-au încolţit de ceva vreme în umerii inimii două aripi, ca doi ghiocei ce vestesc primăvara veşnică spre care sufletul ei tot cată…