Ctitorie a unui vrednic de pomenire preot al locului, micul locaş cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” dăinuie şi astăzi, ascuns de lume, după ce a trecut prin mai multe prefaceri, în cătunul Valea Babii din comuna Slătioara.
Localitatea vâlceană Slătioara, din regiunea Horezu, e renumită pentru biserica de zid din Vioreşti, cu „friza potecaşilor”, ctitorită în secolul al XVIII-lea. Mai puţin cunoscute însă sunt cele două biserici de lemn, cea din cătunul Floreşti, satul Rugetu, pe care am prezentat-o într-un alt articol, şi cea din cătunul numit Valea Babii, al aceluiaşi sat Rugetu, ce s-a numit cândva Fometeşti, aparţinător şi el comunei Slătioara.
În frumoasa zonă deluroasă de pe malul râului Cerna, mai multe monumente ecleziale au rezistat timpului, dând şi astăzi mărturie despre credinţa strămoşilor. Bisericile mici erau concentrate în jurul marilor mănăstiri, la fel ca şi satele în care ctitorii lor le ridicau, înspre slava lui Dumnezeu. Astfel, numele aşezării de la Slătioara, atestată încă de la începutul veacului al XVI-lea, apare în directă legătură cu Mănăstirea Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti, emblematică şi prin prezenţa, până astăzi, a moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul. În hrisovul lui Mihnea Voievod, din 7 septembrie 1508, Bistriţei Craioveştilor i se întăreşte stăpânirea asupra satelor Miloştea şi Slătioarele.
În veacul al XVIII-lea apar cele mai multe dintre bisericile din lemn ale Olteniei de Nord. De aceea, putem considera plauzibil, în absenţa unor documente certe de atestare, anul 1721, pe care-l reţine memoria colectivă a locului, ca fiind cel în care bisericuţa cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” e ctitorită de un protopop pe nume Udrea. Ca mai toate bisericile de sat, şi cea de aici se află în mijlocul unui cimitir şi a servit cândva ca biserică parohială a Fometeştilor. Transformările prin care a trecut de-a lungul timpului, inclusiv tencuirea şi pictarea sa interioară şi exterioară, au condus la dispariţia oricăror informaţii certe despre prima etapă de existenţă a locaşului.
Prefaceri majore în secolul al XIX-lea
Aşa cum o vedem astăzi, izolată de aşezarea propriu-zisă, într-un crâng, bisericuţa de la Valea Babii îşi datorează înfăţişarea exterioară unui alt preot, pe nume Constantin Pranda, care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, repară locaşul şi, în spiritul epocii, îl tencuieşte şi-l zugrăveşte pe dinăuntru şi pe dinafară. O inscripţie aflată în Altar, pe spatele icoanei împărăteşti a Mântuitorului Hristos, ne spune: „Această sfântă biserică s-a prefăcut în zilele episcopului D.D. Calinic prin sârguinţa şi cheltuiala preotului Constantin Pranda la leatul 20 august 1864”. Acesta e unicul document scris care ne oferă unele informaţii despre istoria locaşului. În rest, chipul în care bârnele din lemn de brad erau îmbinate spre a alcătui structura bisericii poate fi doar dedus de sub stratul gros de tencuială, realizată cu ajutorul cercuielii cu crengi de alun.
Pictura de la 1864, cu unele intervenţii asupra ei, a supravieţuit până în zilele noastre. E de factură naivă, probabil executată de un zugrav din zonă, fără o pregătire corespunzătoare. În interior, ea necesită lucrări de restaurare, pentru că este acoperită cu un strat gros de fum. Zidurile exterioare ale edificiului sunt pictate cu portrete de sfinţi în medalioane.
Chiar dacă la 1864 locaşul a suferit aceste transformări esenţiale, au mai existat în timp şi alte intervenţii asupra sa, în 1952 şi în 1997, când a fost reacoperit cu şiţă şi i s-a refăcut, din cărămidă roşie, temelia. De la ultima reparaţie biserica ocrotită de Maica Domnului din acest cătun al satului Rugetu se află din nou în cult.
Particularităţi arhitecturale
Biserica de la Valea Babii are planul tradiţional al zonei, în formă de navă, fără turle, cu pridvor deschis, pronaos, naos şi Altar pentagonal. Particularitatea locaşului vine din zona registrului său decorativ-simbolic. Un vechi motiv, cu multiple semnificaţii, cel al şarpelui, este reluat exterior şi interior. Astfel, pridvorul deschis şi tăvănit se sprijină pe patru stâlpi ciopliţi simplu, uniţi prin arcade, care stilizează forma capului de şarpe. Uşa de intrare în biserică, realizată dintr-un singur dulap de paltin creţ, e înconjurată cu un interesant brâu cioplit, foarte gracil, sprijinit pe două baze frumos puse în evidenţă. Brâul se încheie deasupra uşii prin două capete de şerpi care-şi unesc limbile, iar sub ele este cioplită o cruce. Se nasc, prin urmare, fireşti întrebări asupra simbolisticii acestui motiv, ştiind că şarpele este perceput mai degrabă ca simbol negativ în literatura sacră. Şi totuşi există şi o semnificaţie mai puţin cunoscută a motivului, anume aceea a şarpelui ca paznic al templului, respectiv, în cazul nostru, al bisericii. Şarpele, ca şi capul de cal stilizat, pe care-l întâlnim în majoritatea bisericilor de lemn din Ţara Românească, este un simbol apotropaic, rolul său fiind acela de a păzi sfinţenia locaşului de forţele răului. În biserica de la Valea Babii, acelaşi motiv, al capului de şarpe, apare şi în interior, în naos, unde bolta acestuia se descarcă pe o coastă terminată în console ce reiau, stilizat, motivul amintit.
Pronaosul îngust şi acoperit cu o boltă e despărţit de naos printr-un perete masiv, cu trei goluri, unul pentru trecere şi celelalte două prevăzute pentru a asigura vizibilitatea credincioşilor asupra ritualului liturgic. Doar încăperea Sfântului Altar e decroşată faţă de naos şi despărţită de acesta printr-o catapeteasmă de zidărie, de dată mai recentă, posibil tot din anul 1864.
La exterior, sub cornişă, grinzile îmbinate în coadă de rândunică se termină în elegante capete de cal, menite, ca şi cele de şarpe, să ocrotească biserica de orice atac malefic.
Biserica de lemn de la Valea Babii este unul dintre cele mai pline de farmec monumente ecleziale din lemn din Oltenia de Nord şi de aceea sperăm că ziua în care va trece printr-un proces de restaurare profesionist nu este prea îndepărtată.
