Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Bijuterii din rănile arborilor preistorici

Bijuterii din rănile arborilor preistorici

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Reportaj
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 14 Sep, 2022

În inima Carpaților de Curbură, în mijlocul unui peisaj care-ți taie răsuflarea, se află un teritoriu în care, pe doar câțiva kilometri pătrați, se desfășoară o paletă de repere pentru care termenul de atracții turistice e mult prea sărac. Plaiurile buzoiene își dau aici întreaga lor valoare printr-un muzeu unic în țară și rar în lume, o salbă de biserici rupestre și un centru cultural inedit. Toate probează o vorbă străveche conform căreia omul sfințește locul. Drept urmare, în ciuda amplasării lor oarecum izolate, departe de lumea dezlănțuită, toate sunt neobișnuit de frecventate.

Un munte în formă de semicerc, cu șapte colți de piatră care veghează valea râului Sibiciu și satele din albia lui, dă numele comunei Colți, unde în anii 1970 s-a amenajat Muzeul Chihlimbarului, cum altul nu-i pe la noi și puține-s pe alte meleaguri. Nu întâmplător aici, căci zona a mustit de prețioasa și fermecătoarea substanță născută din durerea unor arbori trăitori în urmă cu zeci de milioane de ani. Chihlimbarul nu e altceva decât o rășină pe care copacul o secretă pentru a se obloji atunci când e rănit. Bulgării rezultați, care puteau ajunge și la aproape 3,5 kilograme, cum e cel de la Muzeul Județean Buzău, s-au desprins de arbori, s-au solidificat, apoi, transportați de ape, au ajuns foarte adânc pe fundul mării preistorice, combinându-se cu alte substanțe, precum sarea, petrolul sau fierul, ceea ce a dat chihlimbarului românesc o calitate superioară și nuanțe speciale de culori. Practic, aici s-au găsit cele mai multe dintre cele 162 de nuanțe cunoscute în lume, cea mai prețioasă fiind aceea de negru-verde. Ulterior, depozitele de chihlimbar din zona noastră au migrat către suprafață grație mișcărilor orogenetice care ne-au creat Carpații.

Aceste lucruri și multe altele le-am aflat de la ghida noastră, Diana Gavrilă, care a reușit să ne vorbească pe îndelete în ciua faptului că era... asaltată de vizitatori! Căci, deși aflat pe un drum județean care are și câteva porțiuni în care apele și pietrișul de pe versanți au măturat asfaltul, muzeul ajunge să fie vizitat și de peste o mie trei sute de oameni într-o săptămână, din care cinci sute numai duminica!

Colecția e adăpostită într-o clădire reproducând o casă țărănească din zonă, însă muzeul este modern organizat, cu toate facilitățile mileniului trei. La parter se află zona de prezentare, prin fotografii și informații geografice, geologice, culturale și istorice, a regiunii carpatine cu cele mai multe obiective rupestre. Tot la parter sunt câteva elemente de paleofaună, adică fragmente fosilizate, inclusiv din scheletul unor mamuți. De altfel, și azi, dacă faci drumeții prin munții din zonă, ai șansa să găsești pești fosilizați sau picături de chihlimbar!

La etaj, e greu să decizi pe ce să-ți oprești mai întâi și mai mult privirile: pe bulgărele de 1.840 de grame, cel mai mare din colecție, pe bijuterii - printre care un set care a fost oferit Elenei Ceaușescu și recuperat după decembrie 1989 - sau pe singura vitrină smart a unui muzeu românesc: îți miști mâinile pe sticla ei și faci să defileze proiecțiile de fotografii din interior ori să se rotească exponatele!

Câteva dintre piesele expuse în muzeu sunt unice datorită materialului, specific acestei zone geologice: chihlimbar negru. Un film de arhivă realizat în 1934, o colecție de flori de mină provenite din zonele de exploatare a aurului de la Cavnic, Baia Sprie și Herja și un set de instrumente minerești completează fericit și contextualizează exponatele principale, din chihlimbar, în număr de circa două sute.

Rumanitul, cel mai prețios chihlimbar

Oamenii au început să scormonească după chihlimbar încă din paleoliticul târziu, odată cu apariția primelor amulete și apoi a podoabelor. În Antichitate a ajuns să fie mai prețuit decât aurul și să fie considerat panaceu!

În România, ne spune Diana Gavrilă, exploatarea - amatoare, în cea mai mare parte a istoriei - a încetat în anii 1980, după ce autoritățile comuniste folosiseră inclusiv deținuți în acest scop. Probabil că depozite mai există, dar e foarte greu de ajuns la ele, din două motive: fiind materie organică, chihlimbarul nu poate fi nicicum detectat și, în plus, de regulă e acoperit de blocuri imense de gresie pe care ar trebui să le spargi cu mare efort și cheltuială fără să știi dacă e sau nu ceva sub ele.

În 1867, cu ocazia Expoziției Mondiale de la Paris, România a primit medalia de aur pentru Cloșca și puii de aur și chihlimbarul negru neprelucrat, la expoziția din 1882 de la Viena au impresionat profund lumea geologiei, iar în 1891 geologul german Oscar Helm a numit rumanit chihlimbarul din țara noastră, considerându-l cel mai prețios.

Un loc de cinste în muzeu îl ocupă prezentarea savantului Gheorghe Munteanu Murgoci, primul doctor docent din țară, întemeietorul pedologiei în România și cel care, împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan, și-a înscris numele printre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București.

Am părăsit (cu regret) Muzeul Chihlimbarului, făcându-ne loc printre vizitatorii care continuau să vină, şi ne-am îndreptat către Aluniş, despre care vom mai povesti.