Biruitor în neînchipuite greutăţi

Smerenia şi iubirea înflăcărată pentru Dumnezeu şi oameni sunt semnul autenticei asemănări cu Hristos. Acestea îi caracterizează pe duhovnici, cei care au găsit calea spre Adevăr şi-i pot îndruma pe oamenii care doresc să pornească în căutarea Lui. Părintele Benedict Ghiuş a fost unul dintre duhovnicii cunoscuţi ai Ortodoxiei româneşti din secolul trecut şi, în ciuda pătimirilor sale, un mărturisitor al iertării divine.

S-a născut în anul 1904. Era vrâncean, din satul Domneşti, comuna Pufeşti, şi şi-a manifestat de mic vocaţia spre monahism. A avut temeinice studii de teologie la Chişinău şi Bucureşti şi a fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie din Strasbourg, în urma căreia a devenit doctor în teologie. Ajunge prefect de studii la Internatul Teologic din Cernăuţi, unde existau grupuri de simpatizanţi ai Mişcării Legionare, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei din acea vreme, Visarion Puiu, permiţându-i să ia parte la şedinţele cuibului din internat pentru a-i supraveghea pe tinerii studenţi şi pentru ca discuţiile lor să nu afecteze Biserica. Însă aceste participări aveau să îi pună pecetea de legionar, indiferent dacă ar fi simpatizat sau nu cu aceştia. Participarea la şedinţe avea să dea startul viitoarelor pătimiri ale părintelui Benedict Ghiuş.

În anul 1938 ajunge profesor la Seminarul din Bălţi, de unde va fi obligat să se refugieze la Bucureşti, în anul 1940, din cauza cedării Basarabiei către Uniunea Sovietică. A fost un om de o deosebită integritate morală, dar şi un extraordinar teolog, calităţi care, coroborate cu faptul că era cunoscut de numeroşi oameni importanţi din Basarabia, îl recomandă pentru scaunul episcopal de Hotin în anul 1943. Însă alegerea nu a fost validată de regimul politic din ţară. Motivele pentru care Mihai Antonescu nu a fost de acord cu numirea părintelui Benedict în scaunul episcopal fiind necunoscute, însă se pare că pecetea de legionar a fost cea care a cântărit mult în decizie.

A acceptat decizia cu smerenie, fără să cârtească pentru faptul că nu a devenit ierarh, implicându-se şi mai mult în activităţi duhovniceşti.

La "Rugul Aprins"

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial începe să ia parte la una dintre cele mai mari mişcări spirituale, "Rugul Aprins", alături de alţi mari duhovnici, dar şi teologi sau simpli profesori.

"O experienţă duhovnicească, care consta în îndemnul la credinţă, la rugăciune, la disciplină de sine, la muncă, la fapte de dragoste faţă de aproapele şi altele", după cum mărturisea părintele Benedict anchetatorilor după ce a fost arestat.

Liniştea îi este însă tulburată de comunişti, care interzice în anul 1948 aceste întruniri. Totuşi ele continuă în clandestinitate la domiciliile diferiţilor membri.

În 1949 a fost numit vicar patriarhal, însă lipsa de încredere a guvernanţilor în persoana arhimadritului Benedict va face ca statutul de vicar să fie doar pentru o perioadă scurtă de timp. Şi el, şi celălalt vicar patriarhal, episcopul Partenie Ciopron, au trebuit să demisioneze din funcţii în cadrul şedinţei Sfântului Sinod din 25 februarie 1950, îndurând şi de această dată cu smerenie nedreptatea ce i s-a făcut.

Pleacă la Mănăstirea Neamţ ca profesor la Seminarul Teologic, unde stă până în anul 1955, însă vizitează în continuare Bucureştiul periodic, unde se întoarce în ianuarie 1955, ca slujitor la Catedrala patriarhală. Aici se întâlneşte la începutul anului 1956 cu Daniil Sandu Tudor, devenit stareţ la Mănăstirea Rarău, care-i propune să se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile credinţei.

Cu aceştia se întâlneşte periodic fie acasă la el, fie la Alexandru Mironescu, fie la Mănăstirea Plumbuita.

"În cadrul întâlnirilor de la Mănăstirea Plumbuita, tinerii studenţi participau deopotrivă la slujbe şi la discuţiile pe teme religioase. Cu ocazia primei întâlniri au vorbit părintele Daniil şi părintele Benedict despre o chestiune esenţială: atitudinea care trebuie avută faţă de tinerii comunişti. Sandu Tudor a arătat tinerilor respectivi că ei la facultăţile respective frecventează cursuri laolaltă cu persoane care nu sunt credincioase şi trebuie să ştie ce atitudine să aibă faţă de asemenea persoane, în sensul de a fi un respect reciproc şi de a colabora acolo unde este posibil", arată în studiile sale cercetătorul George Enache de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Benedict Ghiuş a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 şi după anchete lungi, obositoare şi chinuitoare, "a recunoscut" până la urmă "crimele" de care era acuzat, fiind condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică.

Execută pedeapsa la Aiud, iar apoi la Ostrov, unde îndură chinurile detenţiei. A fost eliberat pe 25 iunie 1964, fiind graţiat alături de mulţi alţi deţinuţi politici.

O viaţă trăită în smerenie

După eliberare, a revenit la Bucureşti, unde a fost luat de patriarhul Justinian în preajma sa, slujind ani la rând în Catedrala patriarhală.

Însă urmările etichetei de legionar şi ale închisorii făcute atâţia ani aveau să îl necăjească până spre finalul vieţii, fiind permanent supravegheat de Securitate.

Chiar şi după pensionarea sa şi retragerea la Mănăstirea Cernica în anul 1975, părintele Benedict Ghiuş a fost supravegheat, până în anul 1978, când comuniştii încep să se convingă că bătrânul bolnav Benedict Ghiuş nu mai reprezenta o primejdie pentru ei. Abia spre sfârşitul vieţii se poate bucura de libertatea de a se ruga nestingherit, fiind o dovadă vie a smereniei şi a rugăciunii pentru toţi cei care îl vedeau şi asistau la slujbe.

După o viaţă de chin şi repercusiuni doar pentru că a vrut să facă bine celor din jurul său şi pentru că şi-a dorit să trăiască în Duh şi Adevăr, părintele Benedict Ghiuş a luat calea cerurilor şi a mers să întâlnească pe Cel ce o viaţă întreagă L-a slujit.

A apucat să vadă că germenii unei noi Românii, a unei ţări libere au început să încolţească după ce tinerii au ieşit în stradă în 1989 şi au reuşit să răstoarne regimul comunist ateu.

Mormântul său se află la Mănăstirea Cernica, unde şi-a petrecut ultima parte a vieţii, stând ca o dovadă a mărturisirii credinţei şi a smereniei adevărate, indiferent de suferinţele pe care a trebuit să le îndure.

Lumina blândă din timpul Liturghiei

După 1989, când lumea se putea exprima liber, mai multe persoane care l-au cunoscut pe părintele Benedict au vorbit despre el, dând dovadă despre viaţa sa aleasă şi despre chinurile prin care a trecut.

"Figură luminoasă, suflet blând, om de perfect echilibru, deopotrivă duhovnic şi teolog, poate puţin naiv a fost arhimandritul Benedict, care a dat prestigiu monahismului românesc prin participarea sa la rezistenţa credinţei, mărturisită în temniţă şi martiriu. Părintele reprezintă figura cea mai frumoasă a clerului nostru. Era un călugăr firav şi plăpând la trup, dar curat şi integru la suflet. Om de aleasă cultură şi mare duhovnic. La "Rugul Aprins", cerc de călugări şi laici intelectuali preocupaţi de rugăciunea inimii, părintele Benedict a polarizat, prin viaţa sa duhovnicească, activitatea întregului grup", spune Ioan Ianolide în cartea sa "Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă".

De asemenea, avem mărturii şi despre modul în care trăia el Sfânta Liturghie.

"Într-o duminică, slujeam Sfânta Liturghie în această mănăstire (Cernica), împreună cu câţiva călugări. Părintele Ghiuş, foarte înaintat în vârstă, ne însoţea şi era aşezat pe un scaun în colţul altarului. Soarele nu pătrundea în biserică, aşa că era destul de întuneric. La un moment dat, o lumină dulce a început să se răspândească din colţul în care era aşezat părintele Ghiuş. Fără a se întinde în tot altarul, lumina aceasta înconjură chipul surâzător şi transfigurat al părintelui. Această lumină a durat pe tot parcursul Liturghiei, iar în momentul în care părintele a luat Sfânta Împărtăşanie, mâinile i-au devenit luminoase. Cu toate acestea, părintele nu realiza ce se întâmplă. Atunci, fiecare s-a închinat înaintea sa, dar părintele s-a întristat, simţindu-se prea onorat, şi se retrase timid în colţul său. Odată cu sfârşitul slujbei, părintele s-a îndreptat umil spre chilia sa, cu privirile plecate", spune părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa.

"S-a stins ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuşi prin exemplul vieţii sale jertfelnice", mărturisea despre el părintele Sofian Boghiu, camarad de crez şi de suferinţă.