Lăcaş de închinare de la sfârşitul veacului al XVI-lea, mica biserică zidită din grinzi masive de stejar, cu un plan arhitectural astăzi rar, se numără printre monumentele salvate. În 2013, Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, a fost resfinţită la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, noul său amplasament, chiar cu acest hram, primul pe care l-a purtat la începuturile ei.
Asemenea altor monumente eclesiale de acest tip din zona de nord a Olteniei, biserica de lemn din cătunul Cărpinişu, sat Angheleşti, comuna Pietrari, avea până acum cinci ani o istorie nebuloasă. Confuzia şi inadvertenţele erau adâncite de datele contradictorii prezente în puţinele catagrafii sau studii ce o menţionează.
Lucrările de demontare a lăcaşului şi de extragere a celor două timpane cu pictură în frescă, în vederea restaurării şi reamplasării bisericii într-o nouă locaţie, însoţite de o temeinică cercetare de arhivă, au scos la lumină o parte a îndelungatei şi captivantei sale istorii.
Descoperirea pisaniilor originare sub timpanul cu frescă dintre pronaos şi naos, restaurarea şi descifrarea acestora au oferit cele mai preţioase informaţii despre biserica de la Pietrari. Astfel, grinda masivă de lemn păstrează două inscripţii din două epoci diferite ale vieţii monumentului. Cea mai veche, incompletă, cu formulări în limba slavonă, tipice mediilor culte, precizează doar primul hram al bisericii: „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“. Cea de a doua inscripţie, redactată de către pisarul David în limba română cu caractere chirilice, atestă rectitorirea bisericii la anul 1655, în timpul scurtei domnii a lui Constantin Şerban, într-un sat din nordul Olteniei, neprecizat, de către „Popa Vasilie cu satul“. Aşadar, până să ajungă în cătunul Cărpinişu al satului Angheleşti, la anul 1737, conform unei a treia inscripţii, prezentă pe o grindă exterioară a peretelui sudic, biserica a traversat alte două perioade de existenţă. Adesea, în nordul Olteniei, bisericile de lemn „călătoreau“. Când alături se înălţa o biserică nouă, de zid, mai trainică, vechea biserică de lemn era demontată şi dăruită unei alte obşti de creştini lipsite de lăcaş de închinăciune, din alt loc, nu foarte îndepărtat de cel originar. Moşnenii reparau biserica, o resfinţeau şi primeau în ea Sfintele Taine. Şi cum, în general, cam după o jumătate de veac se întâmpla o astfel de „mutare“ a unei biserici de lemn, se poate deduce că cea de la Pietrari a fost pentru prima dată ctitorită la sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul celui de al XVII-lea, ca paraclis de curte boierească ori biserică a unei mănăstiri de pe Valea Otăsăului. Ea este, prin urmare, cea mai veche biserică de lemn atestată din Oltenia de Nord şi chiar din Ţara Românească.
Bisericuţa a ajuns la Pietrari în timpul păstoririi episcopului Climent, originar el însuşi din această localitate şi un sârguitor ctitor de biserici în locul de obârşie. Al doilea hram, pe care l-a primit la Pietrari, este „Sfântul Nicolae“.
Inscripţia exterioară, de pe peretele sudic, îl menţionează pe „Ghe(o)rghe, fiul, popii Vâlcului“ drept ctitor al lăcaşului, înmormântat chiar sub acel zid. Descărcarea arheologică efectuată după demontarea bisericii a pus în evidenţă existenţa unui mormânt de preot chiar în locul indicat de inscripţie.
În anii 2009-2012, monumentul a fost demontat, transportat grindă cu grindă la Muzeul Satului Vâlcean şi restaurat într-o formă cât mai apropiată de cea originară, dat fiind faptul că, de-a lungul vremii, fiecare nouă ctitorire a adăugat noi elemente, unele nepotrivite, structurii bisericii. Intervenţia a fost realizată de Fundaţia HAR, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Vâlcea, în cadrul proiectului „SALVart“, finanţat de guvernele Islandei, Principatului Lichtenstein şi Norvegiei, prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European. Lucrările de restaurare au fost coordonate de sculptorul Alexandru Nancu, plecat la Domnul la scurt timp după finalizarea acestei lucrări.
Raritatea unui plan arhitectonic
În trecut, bisericile din lemn alcătuite din altar, naos şi pronaos, prima şi ultima dintre încăperi de formă poligonală, în cinci laturi, erau destul de răspândite pe întreg teritoriul ţării. Istoricul de artă Ioana Cristache-Panait subliniază în studiile sale vechimea acestui tip de plan, precum şi caracterul lui „tipic românesc“: „Lăcaşul de lemn cu pronaos poligonal a înrâurit arhitectura de zid. (...) În Transilvania, această formă străveche românească a influenţat şi biserica reformată“.
Astăzi, în Oltenia de Nord mai există o singură biserică, în afara celei de la Pietrari, fără pridvor, cu altar şi pronaos poligonal, cea de la Opăteşti-Goleşti. Un lăcaş asemănător, aflat la Feţeni-Goranu, a fost distrus de un incendiu în 1990.
Biserica cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Pietrari impresionează, pe de o parte, prin dimensiunile sale reduse, pe de alta, prin armonia construcţiei. Lucrările de restaurare şi cercetarea monumentului au pus în evidenţă, fără dubiu, că în forma sa iniţială, biserica n-a avut decât altar şi naos, pronaosul fiind adăugat la 1655, cu ocazia refacerii lăcaşului pe un nou amplasament. Tocmai această particularitate a condus spre ipoteza că, la sfârşitul veacului al XVI-lea, ea servea fie ca paraclis de curte boierească, fie ca schit pentru o mică obşte monahală. Abia când a devenit biserică de parohie, din nevoia unui spaţiu mai mare pentru credincioşi, i s-a adăugat şi pronaosul.
Biserica de lemn de la Pietrari - Angheleşti e construită în formă de navă din grinzi masive de stejar. Temelia e realizată în tehnica zidăriei uscate, din lespezi de piatră, nelegate cu nici un fel de mortar. Lăcaşul stă aşezat pe tălpi masive de stejar. Grinzile pereţilor, de lăţimi considerabile, sunt îmbinate în coadă de rândunică.
Podoaba picturii
Unele dintre bisericile de lemn din Oltenia de Nord au fost tencuite şi pictate în secolul XIX, fie integral, chiar şi pe zidurile exterioare, fie parţial. Micul lăcaş de închinare de la Pietrari avea, înaintea restaurării, două timpane cu pictură, unul între naos şi altar (tâmpla), cel de al doilea între pronaos şi naos („tâmplişoara“). Acestea au fost extrase şi apoi, după ce biserica s-a aşezat pe amplasamentul de la Muzeul Satului Vâlcean, restaurate şi relocate în interiorul monumentului.
Pe o grindă a pronaosului a fost găsită o inscripţie ce dezvăluie numele zugravilor: Gheorghe Diaconul şi Toma Gheorghe. Având în vedere diferenţele de stil între pictura tâmplei şi cea a „tâmplişoarei“, e posibil ca alţi zugravi, mai puţin experimentaţi, după un anumit interval de timp, să fi realizat fresca celui de al doilea timpan. De fapt, pictura „tâmplişoarei“ copiază scenele şi reprezentările de pe timpanul iconostasului, cu excepţia scenei Răstignirii, înlocuite cu imaginea Celui Vechi de Zile. Se ştie că timpanul dintre pronaos şi naos, cel numit popular „tâmplişoară“, era destinat uzului cultic al femeilor care, în acea epocă, nu aveau acces în naos. Peretele sudic al bisericii a păstrat scena pictată a Maicii Domnului - Izvorul Tămăduirii.
În prezent, „tâmplişoara“ se află şi ea în naos, pe peretele vestic, faţă în faţă cu iconostasul, pentru că în vechiul ei loc triumfă pisania originară, încrustată în lemn, ce atestă vechimea şi raritatea monumentului. Ea ne dezvăluie şi singurul nume de meşter de biserici cunoscut din Oltenia de Nord: Ognea Ionu.
