Pe fosta proprietate a postelnicului Mihai Urşanu, la vest de Drăgăşani, rezistă timpului unul dintre cele mai vechi locaşuri de închinare clădite din lemn de stejar din întreaga Oltenie, o biserică dăltuită cu pricepere ca să dureze peste veacuri şi închinată de ctitorii ei neştiuţi Maicii Domnului.
Articolul trecut îl dedicam bisericii de lemn de la Guşoianca, Vâlcea, un sat ce aparţine comunei Guşoieni, din sudul judeţului Vâlcea. La mică distanţă de ctitoria din secolul al XVIII-lea, cu hramul „Sfântul Nicolae“, se află o altă bisericuţă din lemn, considerabil mai veche, cu o istorie nebuloasă, al cărei hram este „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“. Dacă monumentul analizat în precedentul articol pare să aibă legătură cu familia Urşanu, proprietară a comunei Guşoieni acum trei secole, cel asupra căruia ne oprim astăzi nu păstrează nici un fel de informaţii documentare clare, cel puţin până în prezent.
Ne putem, desigur, întreba cum de se află atât de aproape una de alta două biserici din lemn, în această localitate situată la 15 kilometri de Drăgăşani, printre dealurile acoperite cu viţă-de-vie. Explicaţia prezenţei unui însemnat număr de ctitorii eclesiale din lemn, ce datează îndeobşte din veacul al XVIII-lea, este, cum puneam în evidenţă şi cu alte ocazii, pe de o parte, bogăţia lemnului de stejar în întregul areal al sudului Vâlcei, pe de altă parte, existenţa acelui celebru centru meşteşugăresc de prelucrare a lemnului, de la Gânguleşti.
Cu siguranţă, însă, ţinând seama de vechimea bisericii de la Guşoieni, ce poate fi acum datată, studiindu-i tipologia arhitecturală, în veacul al XVI-lea, chiar cu mult înainte de meşterii de la Gânguleşti existau constructori de biserici iniţiaţi în tainele prelucrării lemnului. Pisania bisericii de la Pietrari-Angheleşti, posibil contemporană cu cea de la Guşoieni, document unic din punctul de vedere al informaţiilor pe care le conţine, ne oferă astăzi şi un nume de meşter de biserici din veacul al XVII-lea (1655): Ognea Ion.
În prezent, biserica de lemn de la Guşoieni se află într-un cimitir, la poala unui deal, şi este foarte retrasă de restul aşezării. Localnicii susţin că ar fi fost şi aici o vatră de sat, în trecut, fapt posibil, fiindcă niciodată bisericile de lemn nu se ridicau la mare distanţă ori în afara aşezării.
În ceea ce priveşte datarea monumentului, cel mai adesea, inadvertenţele şi neclarităţile din puţinele documente existente îngreunează munca cercetătorului. În imediata apropiere a bisericii de lemn de la Guşoieni, s-a ridicat la începutul secolului XX o biserică nouă, de zid. În documentele acesteia este notată ca dată a ctitoririi bisericii vechi anul 1793, fără precizarea vreunei surse de documentare, de unde putem trage concluzia că e vorba despre o greşeală. În ceea ce priveşte erorile de datare, istoricul de artă Ioana Cristache Panait subliniază în studiul său „Bisericile de lemn din centrul Piemontului Getic: judeţele Olt, Vâlcea, Argeş“, referindu-se şi la biserica de la Guşoieni-Butari, că: „în iureşul noului «din temelie» au fost jertfite elemente arhaice (luminatoar), piese sculptate, îndeosebi cadrele intrărilor şi odată cu ele actul ctitoririi (s.n.). Iată de ce anul construirii multora dintre bisericile de lemn s-a risipit şi uitat cu timpul, el rămânând în «vremuri neştiute». Iată de ce momentul unei importante reparaţii a fost substituit celui al înălţării, sau a fost preluată pentru aceasta o dată aflată la îndemână, pe piesele pictate sau pe masa de prestol. Rare sunt cazurile în care înainte de a fi nimicit orice inscripţie veche, conţinutul acestora a fost păstrat, fie prin tradiţie, fie preluate pe un alt element, fie în catagrafia de la 1840, sau alte izvoare. Căci de unde, altfel, ar proveni anul 1423, pentru biserica de la Valea Mare, văleatul 7145 (1536-1537) pentru aceea de la Pietroasa-Suteşti, anul 1550, pentru aceea de La Guşoieni-Butari? (s.n.)“.
Că acest locaş a suscitat de-a lungul timpului interesul istoricilor o dovedeşte şi menţionarea lui în cartea lui I. Popescu Cilieni, „Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea“, unde este astfel citită o presupusă pisanie: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică, ce se prăznuieşte hramul Intrarea în Biserică şi s-au făcut de lăcuitori la leat 1550 (?) şi s-au prenoit la leat 1550 (sic, probabil 1750), tot de lăcuitori“. Istoricul Constantin Bălan pune sub semnul îndoielii fie existenţa pisaniei, fie lectura ei, fiindcă la „leat“ nu este trecut, conform tradiţiei, anul de la facerea lumii, iar reînnoirea locaşului n-are cum să aibă loc în acelaşi an cu ctitorirea lui. În fine, în lista monumentelor istorice, biserica de la Guşoieni-Butari e datată 1550, cu refaceri între anii 1887, 1915 şi 1931.
Cert este, studiind biserica în amănunt, că şi ea a fost adusă din altă parte şi refăcută la Guşoieni, cel mai probabil pentru nevoile cultice ale comunităţii creştine de aici. Urmele de bardă de pe toate grinzile dovedesc acest lucru.
Posibilă datare prin tipologie
Prin studierea tipului de plan şi prin comparaţie cu alte biserici de lemn asemănătoare, puţine păstrate în Oltenia de Nord, prima ctitorire a monumentului de la Guşoieni-Butari, în veacul al XVI-lea, devine plauzibilă.
Ţinând seama de cel puţin două elemente, e posibil ca acest locaş să fie contemporan cu cea mai veche biserică de lemn atestată din nordul Olteniei, cea de la Pietrari-Angheleşti. Pe de o parte, lipsa pridvorului, cel actual fiind un adaos recent, pe de altă parte, planul bisericii, cu altar poligonal şi pronaos în formă de patrulater, ambele decroşate de naos, ne îndreptăţesc să susţinem ipoteza unei mai mari vechimi a ctitoriei decât cea prezentă în actele de astăzi. De altfel, şi istoricul Ioana Cristescu Panait alătura biserica de la Guşoieni celor de la Grămeşti-Pietrari, Cotmeana-Popârteşti, Mângureni şi Cărpinişi-Pietrari, datorită existenţei unui pronaos mai larg decât naosul.
Biserica a fost construită din lemn de stejar în tehnica tradiţională a îmbinării de grinzi, numită „coadă de rândunică“. În mod cert, ea n-a avut turlă, cea aflată astăzi deasupra pridvorului, ca şi pridvorul fiind modificări ale planului vechi, în secolul al XIX-lea. Pronaosul ei e boltit, la fel şi naosul, acesta din urmă cu o semicalotă sprijinită pe un singur arc ce-şi descarcă greutatea pe zidurile de nord şi de sud. Altarul poligonal în cinci laturi e simplu, fără proscomidiar şi diaconicon, şi este ingenios boltit printr-un sistem autoportant de grinzi.
Monument arhaic şi sobru
La Guşoieni-Butari se păstrează încă un monument eclezial de mare valoare artistică şi spirituală, din păcate neglijat de comunitate şi aflat în pericol de degradare. De pildă, atacul de carii este deja vizibil cu ochiul liber. Astăzi, biserica serveşte drept capelă de cimitir. Acoperişul ei e refăcut din... tablă. E văruită în interior, iar pereţii ei sunt de-a dreptul sufocaţi de tot felul de ştergare sintetice, lipsite de gust, şi de tot felul de aşa-zise obiecte de cult, exemple de kitsch contemporan. Printre toate acestea se întrezăreşte cu greutate un locaş vechi, dăltuit sobru, fără multă sculptură decorativă, încă o dovadă a arhaicităţii sale, fără pictură interioară, exceptând catapeteasma ale cărei icoane zugrăvite pe lemn sunt foarte deteriorate.
În mod sigur, e imperios necesar ca şi acest monument să intre într-un mult aşteptat proces de restaurare, spre a-şi recăpăta frumuseţea de la început.
