Biserica de lemn din Igoiu, închinată Cuvioasei Parascheva

Atestată printr-o cruce de ctitorie, adevărat document al veacului al XVIII-lea, unică în felul ei prin prezenţa unor morminte în pronaos şi pridvor, frumoasa biserică de lemn din satul vâlcean Igoiu, comuna Alunu, este restaurată cu grijă şi pricepere, resfinţită şi redată cultului datorită eforturilor unui vrednic părinte paroh şi ale comunităţii sale.

Situată în partea de vest a judeţului Vâlcea, pe valea râului Olteţ, la graniţa cu Gorjul, comuna Alunu se numără printre cele mai vechi aşezări ale zonei. Primul document unde se menţionează numele ei datează de la 1525 şi reprezintă un act prin care aşezarea era închinată Mănăstirii Bistriţa de către Radu Voievod. În schimb, mai puţin obişnuitul toponim Igoiu apare consemnat în hrisovul de la 16 mai 1793, unde se spune că Alexandru Vodă Moruzzi acordă Mănăstirii Megaspolion din Mora „milă din vinăriciu“, adică o cotă parte din producţia de vin din mai multe sate ale plăşii Olteţu, printre care se numără şi Igoiu.

Etimologia straniului toponim n-a fost până acum elucidată, însă, întotdeauna, localnicii au explicaţii interesante. Despre numele acestui sat ei zic că ar veni de la expresia „ăi goi“, referitoare la muncitorii care lucrau dezbrăcaţi în vechea carieră de piatră din zonă. Din piatra de Igoiu meşterii au cioplit numeroase cruci de o reală valoare artistică, păstrate ca o emblemă a aşezării. Multe mese de altar ale bisericilor din Vâlcea şi chiar Liceul „Alexandru Lahovari“ din Râmnic au fost construite din aceeaşi piatră.

Pe teritoriul comunei Alunu bisericile par să fi fost destul de numeroase de-a lungul istoriei, fapt explicabil prin tipul de locuire devălmaşă, specifică zonei. În majoritatea lor, erau construite din lemn. În articolul „Bisericile de lemn din Vâlcea“, istoricul Radu Creţeanu are o explicaţie pertinentă a acestei realităţi: „Zonele Bazinul Olteţului şi Zona Drăgăşanilor constituie domeniul prin excelenţă al bisericilor de lemn, reprezentate prin exemplare valoroase, atât pe planul materialului folosit, cât şi al acurateţei lucrului, constatându-se uneori sisteme constructive dintre cele mai ingenioase“.

În tabelul bisericilor din lemn, întocmit de Radu Creţeanu la sfârşitul studiului, biserica cu hramul „Cuvioasa Parascheva“ din satul Igoiu, comuna Alunu, este datată la 1752. Aceasta pare să fie, de altfel, data reală a ctitoririi monumentului.

Catalogul bisericilor din judeţul Vâlcea oferă cele mai multe informaţii despre biserica cu hramul „Cuvioasa Parascheva“ din satul Igoiu: „Biserica se află pe un dâmb de deal la mijlocul comunei şi este construită din bârne de stejar, netencuită, cu temelie de piatră, pardosită cu lespezi de piatră şi acoperită cu şiţă de brad. Nu are pisanie şi nici un înscris pe bârne, ca să cunoaştem când a fost construită. În schimb, în partea de miazăzi, lângă biserică se află o cruce veche, cu inscripţie chirilică în relief“. E vorba despre impunătoarea cruce din piatră, prezentă şi astăzi în curtea bisericii, pe partea de sud, şi din a cărei inscripţie aflăm hramul bisericii, numele ctitorului, Teodoru monahul, numele pietrarului care a cioplit crucea, Gheorghe, numele altor ctitori şi binefăcători, precum şi anul 7260, adică 1752. Cum în zonă crucile de ctitorii erau frecvente, iar în interiorul bisericii de lemn de la Igoiu nu există nici o pisanie, aceasta pare să fie data cea mai plauzibilă a ctitoririi locaşului.

În pridvorul şi în pronaosul bisericii, în mod cu totul neobişnuit, sunt înmormântaţi câţiva membri de vază ai comunităţii, aşa cum atestă inscripţiile de pe lespezile funerare, frumos executate din piatră de Igoiu.

De-a lungul vremii, membrii mai înstăriţi ai comunităţii contribuie la întreţinerea şi împodobirea locaşului cu obiecte de cult, având grijă să-şi lase numele încrustat pe lucrurile donate, pe cruci sau chiar pe pietrele funerare ce particularizează în mod deosebit locaşul acesta.

Arhitectura şi sculptura decorativă

Biserica de lemn „Cuvioasa Parascheva“ este zidită din grinzi masive de stejar, pe o temelie din piatră. Planul ei e dreptunghiular simplu, împărţit în pridvor, pronaos, naos şi Altar. Întreg edificiul e pardosit cu dale din piatra locului. Pridvorul deschis e tăvănit cu scânduri groase de stejar despicate şi cioplite cu barda. Se sprijină pe patru stâlpi subţiri, fuziformi, de lemn, terminaţi în partea superioară cu capiteluri de forma cupei de crin.

Grinzile susţinute de stâlpi, de la vest, sud şi nord, sunt decorate în formă de acoladă, stilizare a formei coarnelor. Pronaosul este boltit. Peretele dintre pridvor şi pronaos e plin, neavând practicate în el acele deschideri frecvent întâlnite la bisericile de lemn din zona Vâlcei. Naosul este boltit, cu dulapi de stejar masiv. La mijloc, bolta sa se sprijină pe o pereche de arce îmbinate în axul longitudinal, susţinute la rândul lor pe doi cai sculptaţi. Altarul poligonal e acoperit cu o semicalotă realizată din dulapi de stejar, la rândul lor despicaţi şi ciopliţi cu barda.

Biserica este încinsă cu un brâu aplicat, cioplit în forma funiei răsucite. El se continuă şi pe masivul ancadrament al uşii de intrare în biserică, unde descrie o arcadă în al cărei punct superior e cioplită o cruce. Aceasta aminteşte de vechile cruci bizantine sau de mai târziile cruci malteze.

La baza grinzilor care formează ancadramentul lateral al uşilor sunt încrustate două barde identice, probabil o marcă a meşterului care a condus echipa ori a breslei din care făcea parte.

O biserică mai austeră

Cu excepţia iconostasului, biserica din Igoiu n-a avut pictură. Poate şi pentru că n-a beneficiat de tratamentul la care au fost supuse multe biserici de lemn din nordul Olteniei, după 1861, adică tencuirea şi zugrăvirea pereţilor.

Iconostasul e realizat în tehnica tempera pe grund, iar cele trei registre ale sale sunt despărţite prin brâuri pictate cu elemente decorative, florale şi geometrice.

Primul registru, de jos în sus, cel al prăznicarelor, e cel mai vechi şi destul de deteriorat. Probabil că de aceea ultimele două icoane, de la nord la sud (Pogorârea la iad şi Înălţarea Domnului) sunt adăugate ulterior, fiind aduse, se pare, de la biserica de lemn din cătunul Leurda. Icoana din centrul primului registru, Botezul Domnului, este de o factură superioară, din aceeaşi perioadă şi executată de aceeaşi mână ca şi icoanele împărăteşti şi ca icoana cu Adormirea Maicii Domnului, ascunsă parţial sub trimorful din partea superioară a catapetesmei.

Din aceeaşi perioadă cu cele două icoane adăugate în seria prăznicarelor sunt şi icoanele de pe registrul Apostolilor, precum şi cele două icoane mari, din vecinătatea uşilor diaconeşti. Al treilea registru este de fapt o friză pictată cu chipurile profeţilor pe un panou.

Deosebit de interesant este însă trimorful de deasupra iconostasului, terminat în formă de ancoră. Pictura lui (Hristos răstignit între Maica Domnului şi Ioan Botezătorul, adică scena numită Deisis, precum şi simbolurile celor patru Evanghelişti: îngerul, leul, taurul şi vulturul) este surprinzător de valoroasă artistic, de o factură net superioară icoanelor de pe catapeteasmă.

După mai multe etape de restaurare şi amenajare, atât a interiorului, cât şi a exteriorului locaşului, prin grija părintelui paroh Ştefan Boiangiu, biserica de lemn din Igoiu a fost resfinţită în anul 2012. Ea este cinstită de comunitate ca o nepreţuită moştenire primită de la înaintaşi.