Partea sudică a judeţului Vâlcea, adevărată rezervaţie de monumente eclesiale din lemn, ridicate de creştinii acestor locuri, îndeosebi în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, păstrează, în satul Mereşeşti, comuna Amărăşti, o biserică de lemn strămutată şi vitregită de timp şi de nepăsare.
În zona dealurilor mijlocii ale Platformei Olteţului din Podişul Getic se află comuna Amărăşti, o localitate întinsă printre dealuri, unde încă dăinuie, în pofida unei istorii necruţătoare, două biserici de lemn monument istoric, ambele cu hramul Sfântului Nicolae: biserica din satul Amărăşti şi biserica din satul Mereşeşti. Ne vom opri în rândurile următoare asupra celei de-a doua, dar nu înainte de a încerca o scurtă prezentare a locului unde înaintaşii noştri au strămutat, la 1832, o mai veche biserică de lemn, spre a o readuce la viaţă şi a o reda cultului.
Comuna Amărăşti, aflată la nici 10 kilometri de Drăgăşani, în renumita zonă viticolă a judeţului Vâlcea, e traversată de pârâul Pesceana, care izvorăşte din comuna cu acelaşi nume, curgând spre Olt prin Glăvile, Amărăşti, Creţeni, Suteşti şi extremitatea sudică a municipiului Drăgăşani. Pe acest curs de apă oamenii au întemeiat aşezări încă puternic amprentate de un mod de viaţă tradiţional, vizibil în obiceiuri, în ocupaţii, în arhitectura caselor şi în cea a bisericilor, zidite cu precădere din lemnul pădurilor de aici.
Comuna Amărăşti se învecinează cu alte trei comune bogate în monumente eclesiale din lemn: Mitrofani, Guşoeni şi Creţeni.
Istorie şi legendă
Se spune că peste deal de satul Mereşeşti al comunei Amărăşti, la Năgrăpiţa, exista, înainte de anul 1832, singurul reper temporal pe care-l avem în legătură cu Biserica „Sfântul Nicolae”, o ctitorie eclesială din lemn a unui boier local. Nu se ştie exact în ce împrejurări, satul Năgrăpiţa urma să fie strămutat pe teritoriul actual al Mereşeştilor şi atunci creştinii hotărăsc să ia cu ei şi biserica de lemn, pe care o demontează şi o aduc în locul numit Capul Piscului, astăzi un cartier al municipiului Drăgăşani, unde o reconstruiesc. În graba strămutării, oamenii uită să ia şi piciorul Sfintei Mese, ba mai mult, nu însemnează cu o troiţă, după rânduială, locul unde se aflase biserica lor. Din această pricină o mare năpastă se abate asupra aşezării: timp de trei ani, la vremea culesului viilor, peste strugurii copţi bate o ploaie puternică, cu piatră, care face ca peste dealuri să curgă râuri de must. De aceea, locul se mai numeşte şi „Musta”. Înţelegându-şi într-un târziu greşeala, oamenii se duc şi ridică o troiţă din lemn la Năgrăpiţa. Năpastele însă nu se opresc aici. Vechea biserică mutată la Capul Piscului este mistuită de un incendiu, la începutul secolului al XIX-lea. Grinzile pe care le mai pot salva sunt refolosite pentru construirea actualei Biserici „Sfântul Nicolae”. Aici se termină legenda în care, cu siguranţă, există şi ceva adevărat, mai ales că pe unele dintre grinzile de la pridvor ale locaşului se mai pot vedea urme de la negreala pricinuită de fum. Chiar în locul numit Capul Piscului, căpitanul Giura zidea la anul 1825 o biserică din zid cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, care se păstrează şi astăzi. Mai mult, părintele paroh Adrian Catană, păstor de suflete în satul Mereşeşti, păstrează în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” o troiţă mare din lemn, pictată în tempera cu icoane specifice veacului al XIX-lea, şi care ar putea să fie chiar troiţa ridicată de creştinii locului la Capul Piscului.
Poate şi fiindcă memoria colectivă a păstrat amintirea pedepsei abătute asupra comunităţii, fiindcă nu se respectase o veche rânduială, în podul bisericii de la Mereşeşti-Amărăşti, un locaş trecut prin multe şi nu întotdeauna bine-venite transformări, se păstrează piciorul de lemn al vechii mese de Altar.
În aşteptarea restaurării
În afară de hramul „Sfântul Nicolae”, biserica de la Mereşeşti-Amărăşti îl mai are şi pe al doilea: „Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir“. Date certe, consemnate în documente, despre istoria ei nu avem. Deasupra uşii de intrare se află o inscripţie din care se mai pot descifra următoarele cuvinte: „Noi, Vasile, Ion, Matei, Gheorghe, împreună cu enoriaşii parohiei, mutăm această biserică la anul 1832”. Reiese limpede de aici că locaşul a fost, într-adevăr, adus din altă parte, dar nu ştim dacă de la Capul Piscului sau de altundeva. Nici nu putem, deocamdată, să aflăm mai multe, pentru că, aşa cum ni se înfăţişează în prezent, biserica a trecut prin nişte refaceri pe cât de neavenite pentru structură, pe atât de inestetice pentru înfăţişarea ei. Pridvorul deschis a fost refăcut mai recent, stâlpii din lemn fiind înlocuiţi cu patru groşi, din zidărie. Exteriorul monumentului a fost tencuit şi pictat într-o manieră rudimentară, iar interiorul a fost tapetat cu un placaj pictat cu un gust îndoielnic şi care acoperă şi sufocă grinzile din lemn.
Atât cât se mai poate distinge din arhitectura originară, biserica are plan navă, cu o turlă peste pridvor, dar e posibil ca şi aceasta să fie un adaos de dată mai recentă. Deasupra uşii de intrare se află o inscripţie cioplită în lemn, destul de deteriorată, peste care, cândva, a fost adăugat un strat de tencuială pictată. Pronaosul spaţios e acoperit cu o boltă semicilindrică transversală. Deasupra uşii de intrare în naos se văd urme de pictură ce trădează o bună manieră de execuţie. Uşa e înconjurată de un ancadrament de forma unui brâu împletit. Naosul are o boltă semicilindrică descărcată pe un singur arc, simplu, fără console. Catapeteasma păstrează, pe două dintre poalele de la uşile diaconeşti, urme de pictură foarte frumoasă. Altarul pentagonal la exterior şi semicircular la interior e acoperit cu o semicalotă.
Caii mari şi frumos ciopliţi în exterior, la cosoroabe, în dreptul Altarului, ca şi câteva alte elemente încă vizibile, ne dezvăluie un monument din lemn măiestrit executat. Din fericire, unele dintre modificările pe care le-a suferit nu sunt ireversibile. Părintele Adrian Catană urmează să întreprindă toate demersurile necesare pentru restaurarea Bisericii „Sfântul Nicolae”.
