Biserica de pe „Muntele Mierii“

Ţara Bârsei este împodobită cu zeci de biserici încărcate de istorie, de poveştile străbunilor care au vieţuit aici şi de monumente arhitecturale şi de patrimoniu. Astăzi vom cunoaşte mai multe lucruri despre Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Hărman, o localitate braşoveană al cărei nume înseamnă „Muntele Mierii“ în dialectul săsesc. Cu toate că nu este declarat monument istoric, lăcaşul de cult are o valoare deosebită şi ocupă un loc de frunte în rândul bisericilor braşovene. 

 

Localitatea Hărman se află la doar 10 kilometri de Braşov şi face parte din vechile aşezări ale Ţării Bârsei, pline de mărturii istorice şi frământate de evenimentele din trecutul Transilvaniei. Numele localităţii se trage de la Dealul Lempeş din apropiere, unde existau odinioară prisăci cu albine, conform monografiei localităţii. Numele Hărman provine din germanul „Honigberg“, din săsescul „Hoenschbrich“ sau din ungurescul „Harmany“, toate însemnând „Muntele Mierii“. Sub numele de „Mons Mellis“ apare şi în prima atestare documentară din 1240, când regele Bela al IV-lea punea mai multe biserici, între care şi cea fortificată din Hărman, sub patronajul Ordinului Cistercienilor.

 

Trecutul românilor din Hărman este profund legat de modestele biserici de lemn existente aici încă de mai înainte de 1593, când un document aminteşte de un incendiu care a devastat casa de rugăciune a ortodocşilor din localitate. Românii nu şi-au pierdut nădejdea şi au reconstruit biserica, dar un alt incendiu din 1718 le-a adus o nouă supărare. Şi de această dată, comunitatea a găsit puterea de a reconstrui lăcaşul de închinare. Abia peste mai bine de jumătate de secol, românilor li s-a împlinit visul de a ridica o biserică de piatră, păstrată până în zilele noastre şi în care se roagă şi acum credincioşii din Hărman. 

 

Lăcaşul de cult cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ a fost ctitorit la 1778, prin dania negustorului Gheorghe Ciuru, după cum aflăm din istoricul bisericii. Acelaşi document menţionează faptul că pe piciorul Sfintei Mese a fost inscripţionată data de 24 octombrie 1778, pentru a rămâne o mărturie peste veacuri a istoricului moment în care credincioşii din Hărman I-au zidit casă Domnului. Aceeaşi inscripţie aminteşte faptul că la 1754, pe locul unde s-a zidit biserica, exista un lăcaş de cult din lemn. Un document păstrat în Arhivele Statului, datat 1799, aminteşte câţiva locuitori din Hărman care, în numele comunităţii româneşti, cereau aprobarea de a zidi lăcaşul de cult. Iniţial, aceştia doreau să mărească doar biserica de lemn, neîncăpătoare, aflată în degradare şi prădată adesea de hoţi. Promisiunile de ajutor ale negustorului Ciuru i-au încurajat să ceară aprobare pentru zidirea unui lăcaş de cult din piatră. Documentul păstrează aprobarea oferită de un magistrat al acelei vremi.

Arhitectura, stilul cu influenţe baroce, gotice şi munteneşti şi dimensiunile zidirii impresionează şi astăzi. Cu greu ne putem imagina eforturile depuse de comunitatea ortodoxă din Hărman la 1778 pentru a înălţa un asemenea monument arhitectural! Acestea dovedesc nu doar credinţa străbunilor noştri, ci şi dorinţa de a se mândri cu asemenea lăcaşuri de închinare.

 

Trecerea vremii a adus cu sine şi modificări, reparaţii şi înfrumuseţări la biserica din Hărman. Prima intervenţie de amintit a avut loc în 1859, când s-a pictat iconostasul de zid al bisericii. Această lucrare a avut loc sub păstorirea preotului Gheorghe Dogaru. Pictura de la acea vreme a fost opera lui Filip Popescu. Catapeteasma a mai păstrat cele patru icoane pictate la 1778 în ulei, pe tăblii de lemn, de un pictor necunoscut. Catapeteasma a fost restaurată complet în 1974, prin refacerea picturii. „O importantă lucrare a avut loc în 1932, când pridvorul bisericii a fost transformat în tindă. A urmat apoi, în 1947, o pictare parţială, în tempera, a interiorului, sub păstorirea preotului Gheorghe Corbu. Această pictură a fost refăcută în perioada 1973-1974, când întreaga biserică a fost pictată în tehnica fresco, de pictorul Anatolie Cudinoff şi ucenicii săi“, ne-a spus parohul de la Hărman, părintele Emil Popa. Pe 12 octombrie 1975, mitropolitul Nicolae Mladin a oficiat slujba de sfinţire a bisericii. Un alt moment important consemnat în istoricul bisericii s-a petrecut la 1978, când acelaşi ierarh şi un sobor de preoţi au sărbătorit împreună cu enoriaşii din Hărman cei 200 de ani de la zidirea lăcaşului de cult. Lucrări de reparaţii au mai avut loc şi în anul 1971, când s-au refăcut turla şi exteriorul, dar şi în 1981 şi 1982, când pereţii exteriori au fost reparaţi, împreună cu renovarea incintei şi a cimitirului.

 

Biserica păstrează până astăzi câteva cărţi de cult din 1767, icoanele împărăteşti şi o icoană a Maicii Domnului din 1778, un chivot argintat de la 1783, un potir argintat şi o cruce de lemn sculptat din 1799.

Problemele apărute în ultimii ani la biserica parohială i-au determinat pe credincioşii păstoriţi acum de părintele Emil Popa să pornească un amplu proiect de renovare a lăcaşului de cult. Prin eforturile comunităţii, s-a reparat acoperişul bisericii şi s-a înlocuit ţigla cu tablă de cupru, s-au înlocuit sobele cu un sistem de încălzire centrală, pardoseala cu granit, s-au montat ferestre noi şi o instalaţie de sonorizare, s-au înlocuit mobilierul din Sfântul Altar, lambriul din tindă, s-au pictat un brâu în Sfântul Altar şi două chipuri de sfinţi în pronaos. S-a mai refăcut şi faţada bisericii. De asemenea, ample lucrări au avut loc şi la casa parohială. Toate aceste lucrări au fost binecuvântate de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, în această toamnă, iar ziua de resfinţire a fost o adevărată sărbătoare a comunităţii. În planurile de viitor ale parohiei intră şi construirea unei biserici noi, într-un cartier al localităţii apărut în ultimii ani.

Mai presus de toate, între priorităţile parohiei se află oamenii. Între activităţile deosebite ale parohiei intră şi cele cu tinerii, dar şi cu ceilalţi credincioşi din sat. O bună parte din cei cu aptitudini muzicale vin mereu la corul bisericii, armonizat pe patru voci. Coriştii se străduiesc mereu să înfrumuseţeze cântarea liturgică şi să ofere celor care participă la slujbele religioase momente de înălţare duhovnicească.

 

„Nădăjduim că Dumnezeu ne va ajuta ca de aici înainte să zidim nu doar biserici din piatră, ci şi din carne, adică biserici vii, oameni în care să rânduiască Dumnezeu adevărate temple ale Duhului Sfânt. Prin ostenelile duhovniceşti şi împreună cu jertfelnicia tuturor se arată dragostea noastră neţărmurită faţă de Biserica străbună, pe care trebuie s-o lăsăm moştenire celor care vin după noi“, ne-a mai spus părintele Emil Popa.