Biserica din catacombele Parisului

"De ce ai ales Parisul în locul Athosului?" Grea întrebare… şi nu mă părăseşte deloc. E conştiinţa care mă jenează în timpul zborului către Oraşul Luminilor. Mă acuză că mi-am trădat visul de a ajunge în "Muntele luminilor necreate" şi am ales "Pustiul luminilor artificiale", pentru a alimenta secularul din mine. Nu e confortabil deloc, dar, din păcate, nu am avut cum să-mi las "nemitarnicul judecător" acasă. Îi cer totuşi puţină clemenţă şi îi răspund: "Îţi răspund la Paris!"

Ajuns în capitala franceză, iau străduţele şi bulevardele la pas, înfruptându-mă cu ochii din toate frumuseţile cetăţii: Muzeul Louvre, Catedrala Notre-Dame, Pantheonul, străduţele pietruite de la poalele dealului de pe care străjuieşte grandioasa Catedrală Sacré Coeur. După ce fac "tradiţionala" fotografie la Turnul Eiffel, deja simt că pot pleca acasă împăcat. Fac un ultim popas la atelierul sculptorului Constantin Brâncuşi, de lângă Centrul Pompidou. Fotografiile de epocă de pe pereţi arată un Brâncuşi aşa cum nu l-am cunoscut din cărţi: un om simplu la port şi frumos la chip ca un călugăr. El de ce oare o fi ales Parisul în locul Athosului? În adânc mi se trezeşte un străin dor de casă. Plec spre Grădinile Luxemburg, în căutarea parohiei româneşti din cripta Bisericii "Saint Sulpice", cu nădejdea că îmi voi odihni dorul printre românii mei dragi.

Trecând pe lângă zidurile groase ale Bisericii "Saint Sulpice", găsesc o uşă ca o firidă şi cobor câteva trepte din piatră, într-o încăpere întunecoasă, care seamănă mai mult cu o temniţă străveche, ascunsă în pântecele pământului. Câţiva paşi în dreapta şi găsesc intrarea în cripta "Saint Francisc", devenită de aproape 14 ani "biserica românească de la Saint Sulpice". E seară, iar slujba Privegherii i-a adunat deja pe românii din toate colţurile Parisului. Au coborât în inima pământului pentru a-şi umple inimile de lumină. Este o atmosferă de taină; în întunericul gros doar luminile plăpânde ale lumânărilor de la altar şi de la strană mai luminează chipurile celor îngenuncheaţi la rugăciune. Liniştea deplină, clarobscurul şi mireasma de tămâie, cântările ce umplu bolţile din piatră ale lăcaşului îmi poartă gândul la creştinii primelor veacuri, care se rugau în taină în catacombele cetăţilor. E o stare de spirit cum doar la străvechile sihăstrii din ţară am mai întâlnit, e o linişte care îmi inundă sufletul şi îmi dezvăluie răspunsul promis propriei mele conştiinţe: "Athosul e oriunde omul îl simte pe Dumnezeu, pe ceilalţi şi pe sine în rugăciune!"

Se pare că această mireasmă a trăirii creştine, care musteşte în pământul Parisului, iese la suprafaţă şi trezeşte în vieţuitorii cetăţii dorul de Dumnezeu. În cripta ortodoxă de la Saint Sulpice participă la slujbă, alături de români, foarte mulţi francezi convertiţi la Ortodoxie. "Suntem aici nu atât pentru românism, cât pentru Ortodoxie. Noi alimentăm în aceşti oameni ceea ce a existat începând cu acum 2.000 de ani, pe aceste teritorii, adică Ortodoxia. Noi nu venim să aducem Ortodoxia acestui popor, nu venim cu o noutate, ci venim cu credinţa strămoşilor lor, pentru că în primii 600-700 de ani, credinţa acestor oameni era ortodoxă. Oamenii aceştia au fost încreştinaţi de Apostoli. Sfânta Maria Magdalena şi-a sfârşit zilele aici, pe teritoriul francez. Noi venim în acest popor cu o mărturie a strămoşilor lor îndepărtaţi, iar lucrul acesta se simte pentru că ei îşi dau seama că aici venim cu ceva autentic. Noi suntem acum la nivel de catacombe în Paris, dar, la un moment dat, Ortodoxia va ieşi la suprafaţă şi va spune mai multe acestei lumi", spune părintele paroh Răzvan Adrian Ionescu.

Pentru a răspunde mai bine acestor nevoi spirituale ale românilor şi francezilor deopotrivă, parohia a fost aşezată sub ocrotirea Sfintei Parascheva şi a Sfintei Genoveva, ocrotitoarea Parisului, dar se bucură totodată şi de ajutorul duhovnicesc al Sfântului Cuvios Sulpice, patronul catedralei. "Sfântul Sulpice a murit în 670, când aici, cu siguranţă, Crezul se spunea aşa cum îl spunem noi astăzi, în forma ortodoxă. El este pentru noi un cuvios monah, care a adus o înflorire a vieţii duhovniceşti extraordinare aici şi cred că harul pe care îl simţim în această parohie se datorează şi bucuriei lui că sunt nişte ortodocşi aici, care trăiesc ceea ce şi el a trăit", mai spune părintele Răzvan Ionescu.

Chiar dacă ritmul vieţii este destul de alert, în Paris, pentru românii care se împart între două joburi, programul liturgic este foarte intens, aproape ca la mănăstire: patru Liturghii pe săptămână, două Vecernii, iar o dată pe lună Sfântul Maslu, săvârşite în română şi franceză. Sfânta Liturghie se săvârşeşte la răsăritul soarelui pentru ca oamenii să poată merge apoi la serviciu. O perioadă deosebită o reprezintă Postul Mare, pe care oamenii îl aşteaptă cu drag, pentru frumuseţea slujbelor şi, mai ales, pentru întâlnirea cu marii duhovnici care le calcă pragul bisericii pentru "Serile filocalice din cripta ortodoxă de la Saint Sulpice", care vin în completarea catehezelor din timpul anului. Nu lipsesc nici catehezele pentru copii, care au un colţ al lor în biserică, unde pot citi literatură religioasă sau se pot pregăti pentru şcoală. "Există o generaţie de copii care, de când erau mici, s-au împărtăşit în fiecare săptămână şi care au participat la aceste cateheze. Cel mai mult ne dorim ca din oamenii aceştia să se nască nişte oameni duhovniceşti pentru că produsul specific al unei parohii este omul duhovnicesc, nu programul nostru. Nu ceea ce facem contează, cât ceea ce iese din ceea ce facem. Dacă în taina acestei parohii, din toţi cei care vin aici, se vor naşte unul, doi, trei oameni duhovniceşti, aceştia vor schimba faţa Parisului", spune părintele paroh.

Frânturi din istoricul parohiei

Parohia românească "Sfânta Parascheva şi Sfânta Genoveva" din Paris a fost înfiinţată în anul 1998 de Înalt Preasfinţitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Centrale şi Meridionale. Primele persoane care au slujit aici încercând să aducă un duh şi o stare de lucru au fost, la început, părintele Rafail Noica şi mai apoi unul din ucenicii săi, părintele Ciprian, care a fost primul paroh, devenit ulterior Episcopul românilor ortodocşi din Italia. Din 2002, a devenit paroh părintele Răzvan Ionescu, care slujeşte astăzi împreună cu alţi trei clerici: pr. Emilian Marinescu, pr. Nicolae Florea şi diac. Octavian Dabija. Oamenii din parohie îşi doresc să construiască o biserică bizantină la suprafaţă, care va fi viitorul lăcaş de cult al Centrului de studii ortodoxe "Dumitru Stăniloae" din Paris, care a fost înfiinţat în 2008 şi care va fi, potrivit părintelui paroh, "un centru de studii care să dea o mărturie ortodoxă în Occident şi care să fie formator pentru cei care vor învăţa pe alţii Ortodoxia în Occident".