Biserica din Dealul Mărţişor

Există în cartierul bucureştean Berceni, peste drum de fosta Mănăstire Văcăreşti, o stradă veche, încărcată cu amintiri, numită sugestiv Mărţişor. Suspendată pe cea mai înaltă colină a Capitalei, această cale duce spre Biserica „Sfântul Gheorghe”-Mărţişor, aproape de Casa memorială a lui Tudor Arghezi. Este prima biserică târnosită după întronizarea Patriarhului Justinian Marina, la 19 septembrie 1948, cu un trecut marcat de oameni destoinici şi un prezent îmbucurător.

Început de martie morocănos, zgribulit de un vânt rece care scutură năvalnic floarea parfumată a pomilor. Pe sub gardurile caselor, de o parte şi de alta, strada Mărţişor se aşterne lin, albită de ninsoarea de petale a primăverii. Răzleţ, apare câte un om. Maşinile, în schimb, se întrec ca la maraton. La nr. 63, poarta Bisericii „Sfântul Gheorghe”-Mărţişor este deschisă. La fel şi uşa de intrare în sfântul locaş. Pe o asemenea vreme, un adăpost mai odihnitor pentru minte şi suflet nici că s-ar fi putut ivi.

Din relatările preotului paroh Dragoş Marineaţă şi ale câtorva enoriaşi stabiliţi de mulţi ani în zonă, locul capătă familiaritate. Începuturile sale sunt legate de preotul şi scriitorul Mihai Tătărâm, considerat fondatorul bisericii în anul 1943. Dată în folosinţă în aprilie 1944, a fost târnosită la 9 septembrie 1948 de Mitropolitul Efrem Enăchescu al Basarabiei, refugiat în România. La cei 89 de ani ai săi, Ovidiu Cojocaru îşi aminteşte bine de preotul Mihai, paroh al locaşului de rugăciune până în anul 1996, la care veneau „mulţi oameni din afara cartierului, pentru că avea har”. Potrivit însemnărilor părintelui Tătărâm, mahalaua din Dealul Mărţişor (cunoscut în vechime ca Dealul Măicăneştilor) a aparţinut vetrei Mănăstirii Văcăreşti, acoperită cu vii roditoare până în anul 1864, când au fost distruse de filoxeră, iar terenul a ajuns în stăpânirea unor arendaşi împroprietăriţi de Cuza. După Primul Război Mondial, proprietarii din Mărţişor au început să vândă parcele oamenilor atraşi de mirajul unei vieţi mai bune în Bucureşti şi „satul a venit aci, la oraș, cu lampa, cuptorul și tot noianul tradiţiilor și simţirii lor. S-au aciuat, aci, în pâlcuri, și după locurile de unde veniseră: Gorj, Vâlcea, Muscel, Ialomiţa, Argeș, iar alţii s-au rânduit după meseria ce lucrau. Străzile, sau mai degrabă primele uliţe, s-au numit după foștii proprietari ai terenurilor parcelate”. Printre cumpărători, mai notează preotul Mihai Tătărâm în lucrarea „La margine de Bucureşti”, a fost şi Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion N. Theodorescu), care „nu a rezistat când a auzit că pe Dealul Mărţișorului se parcelează și prin 1928-1930 și-a făcut rost de vreo patru pogoane, peste drum de Mănăstirea Văcărești, în plin soare și în vântul Bărăganului”. Spirit energic şi întreprinzător, Arghezi a contribuit la derularea primelor lucrări edilitare ale cartierului: lumină, străzi pietruite, tramvai pe Șoseaua Olteniţei și autobuz pe Văcărești. Mai mult, poetul a sprijinit prin slova scrisă biserica înălţată nu departe de casa sa (astăzi muzeu), prin publicarea, în anul 1943, a două tablete - „Așezământul Mărţișor” și „La cerșit”. Drept recunoştinţă, în Sfântul Altar, la Proscomidie, numele lui este trecut pe o placă de marmură, în rândul membrilor primului Consiliu parohial din anul 1941.

„După ce recoltau cireşele din livada casei, aveau la poartă cântar şi vindeau”, vorbeşte Gherghina Dincă, de 80 de ani, făcând referire la perioada anilor ’50, când lui Arghezi i s-a interzis să publice şi când se presupune că a trăit împreună cu familia sa, soţia Paraschiva şi cei doi copii, din vânzarea cireşelor. Victoria Nicolescu, 82 de ani, adaugă: „Eu pe copiii scriitorului i-am cunoscut. Mitzura era mai mare decât noi, nu prea ne vedeam, dar cu Baruţu vorbeam. Era foarte popular, venea şi pe la ceaiuri, cum era odată. Pe stradă ne întâlneam deseori la tramvai”.
Preotul coslujitor Ticu-Constantin Bută ascultă cu interes evocările enoriaşilor şi ţine să amintească de prezenţa luminoasă, distinsă, a părintelui Iulian Stoicescu, „cunoscut ca «pre­otul de foc», care a stat la Mărţişor din 1964 până în 1972”, fără să-l omită, în aceeaşi linie apreciativă, şi pe pr. prof. Ion Ionescu (1973-2007).

Fapte şi gânduri pentru cei care vor urma

În privinţa numelui de Mărţişor, Baruţu Arghezi spune în „Povestiri din Mărţişor” că provine „de la obiceiul oamenilor pripăşiţi printre rămăşiţele viilor şi livezilor mănăstireşti (n.r., Văcăreşti), de a lega, lângă mugurii crengilor, fire roşii de borangic în dimineţile trandafirii ale zilei de întâi martie”. Datina străbună se păstrează şi în zilele noastre, chiar dacă parfumul arhaic al zonei este înghiţit cu fiecare zi de tăvălugul modernismului. Locuitorii de pe strada Mărţişor continuă să prindă de pomi, la gardurile caselor şi la reverele hainelor fire roşii şi albe răsucite ca din fuior. Şi în biserică, simbolul primăverii este prezent, cu intenţia „de a vedea partea pozitivă a acestei tradiţii, fără să cădem în superstiţie”, după cum asigură părintele Dragoş Marineaţă. În fiecare an, copiii şi tinerii din parohie lucrează mărţişoare, pe care le oferă membrilor comunităţii. Când nu sunt prezenţi în atelierul de creaţie, cei tineri merg în excursii, fac acte de caritate şi sunt antrenaţi în diverse activităţi recreative şi educative în fiecare sâmbătă, de la ora 11:00, sub coordonarea diaconului Marian-Mugurel Crăciun.

Biserica „Sfântul Gheorghe”-Mărţişor din Protoieria Sector 4 Capitală nu respinge nici o mână întinsă care cere pomană. Se îngrijeşte de sfintele slujbe, dar şi de gurile flămânde. Ajută pe toţi aceia care vin din alte cartiere sau chiar din satele învecinate Bucureştiului şi, ocazional, sprijină persoanele fără adăpost găzduite temporar de „Casa Ioana”, situată în apropiere. De asemenea, oamenii sărmani din parohie primesc lunar alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte.

Multe ar fi de spus despre biserica din Dealul Mărţişorului, pusă sub pavăza Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cel de-al doilea hram al său. Rânduri întregi s-ar putea scrie şi despre oamenii ei de ieri şi de astăzi, despre frumuseţea naturii care îi găteşte curtea în fiecare anotimp, despre seva creatoare a acestei lunci în care s-a născut şi a copilărit Maria Tănase.

Rămâne însă un gând, inspirat de acelaşi Tudor Arghezi, aşternut pentru posteritate pe o bucată de hârtie în camera sa, ca o chilie, din casa memorială care îi poartă numele: „Dacă am căzut fără voie în păcatul mândriei şi al desfătării de sine, mă pedepsesc. Nu mai desfac aşternutul o săptămână şi priveghez”.