Asemenea mărturisitorilor creştini martirizaţi de regimul comunist, multe sfinte locaşuri de pe Valea Mostiştei au împărtăşit aceeaşi soartă. Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Gurbăneşti, Protopopiatul Lehliu, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, este unul dintre ele. „Fără (…) Iisus lumea este un imens pustiu de sare şi cenuşă“, spunea Mircea Vulcănescu, şi Gurbăneştiul părea a se-ndrepta ireversibil spre o asemenea deşertificare spirituală. Dumnezeu nu a îngăduit însă pustiirea şi chiar în acei ani de carceră le-a dăruit gurbăneştenilor Altar nou… prin mâna unui demnitar al regimului!
Am ajuns la Gurbăneşti într-o zi mohorâtă, cu vâltorile iernii pregătite de asalt în crivăţul satului. Ploua rece, tăios, ca o lamă de cuţit. Apele anemice al Mostiştei vălureau amorţite la suprafaţă, zbârcind şi mai mult obrazul îmbătrânit al râului. Cu multe secole în urmă, undeva, într-un cot de pe malul drept al apei, se înfiripa o aşezare de bordeie pe care avea să o menţioneze pe la 1550 într-un zapis Mircea Ciobanu Voievod. Satul poartă numele unui anume boier, bătrân şi orb, Guran-ban, pomenit după uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul, în timpul domniei lui Radu Mihnea, mazilit şi silit să se retragă la ocina lui din mijlocul Vlăsiei.
Din adâncimea veacurilor
La început, creştinii s-au rugat într-o bisericuţă de lemn, apoi au ridicat o alta din cărămidă, pe care au înlocuit-o, după unii în 1920, după alţii în 1929, cu o alta mult mai frumoasă şi mai măreaţă. Ridicarea ei s-a încheiat, cu mari sacrificii, în 1940. Pe aceasta au dinamitat-o comuniştii, au rupt-o cu buldozerele şi au încercat să o împrăştie cu deţinuţii în 1984, în pofida opoziţiei câtorva bătrâni ai satului, ca să se piardă numele ei, deopotrivă cu o parte din sat, în apele niciodată terminatului canal al Mostiştei. Slujbele au continuat însă să se oficieze, mai întâi în dezafectatul cămin cultural, apoi în fostul sediu al colectivului, pentru ca în 1987, Dinu Daniliuc, preşedintele CAP-ului din sat, membru al Comitetului Central al PCR, să-şi asume riscul ridicării, pe propria-i răspundere, a unei noi biserici. Evenimentele din decembrie 1989 au prins sfântul locaş construit până la acoperiş. Abia în 1996, prin aportul altor binefăcători, precum Dragoş Mânzat, Marcu Nicu sau Constantin Guşatu, şi al credincioşilor din parohie, lucrările au fost finalizate, iar în Duminica Floriilor, Înaltpreasfinţitul Nifon Mihăiţă, pe atunci Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, a săvârşit prima Sfântă Liturghie în ea. Între 2002 şi 2009, pictorii Vergică Tufănoiu şi Tiberiu Socs au îmbrăcat-o în frescă. Pe 31 august 2014, Preasfinţitul Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, a târnosit biserica nouă, care poartă în veac şi hramul iniţial, şi rodul martirajului comunist.
Noul locaş şi oamenii lui
Ajunşi la Gurbăneşti, am intrat în sfântul locaş unde părintele paroh Iulian Dobre tocmai terminase de spovedit câţiva credincioşi. Urcaserăm spre biserica nouă, după ce ne închinaserăm jos, în vale, unde din buruienile cât omul mărturisesc crima comunistă ruinele înnegrite ale bisericii dinamitate.
Privim fresca, icoanele, dar nu ne putem dezlipi de pe retină imaginea bisericii aruncate în aer de comunişti. Şi nici nu putem trece uşor cu vederea curajul acelui demnitar al regimului, atins la inimă de voia Domnului, care riscându-şi libertatea a luat în spate crucea responsabilităţii şi i-a redat comunităţii identitatea creştină. În jur-împrejurul mohorât, îmbătrânit, biserica din Gurbăneşti luminează astăzi asemenea unei raze din icoană.
Părintele Iulian Dobre slujeşte în această parohie din 6 decembrie 1997. Într-un fel, sfinţia sa moşteneşte rănile dezastrului comunist. De aceea s-a angajat ca prin misiunea sa să vindece şi să pună pace şi rânduială în viaţa credincioşilor din comunitate. „Comunismul a distrus spiritual întregul Bărăgan. În marile sărbători, credincioşii erau obligaţi să meargă la câmp, îndepărtându-se astfel de viaţa religioasă.
După Revoluţia din 1989, cei care au mai rămas în sat au început să se apropie de Biserică. Astăzi, mai avem aproximativ 500 de suflete, şi pe cele din filia Preasna Nouă. Pentru ei, împreună cu ei, mă nevoiesc şi eu. Locaşul acesta este cel mai bun semn că viaţa se reaşază în matca firească a lucrurilor. Sătenii redevin oameni ai Bisericii. Din vechiul locaş mai avem doar icoana Maicii Domnului Axioniţa, din 1860, o strană şi un iconostas din 1911, precum şi icoana Răstignirii, care se păstrează în Altar. Desfăşurăm cu obştea activităţi sociale, dar mai ales ore de cateheză pentru copii. Grupul de cateheză al parohiei noastre a derulat proiectul «Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul», cu care a câştigat concursul la nivel de protoierie şi apoi şi pe cel de la nivelul episcopiei. Pe 21 mai 2014, am avut bucuria să fim premiaţi de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cadru solemn, la slujba care a avut loc la Patriarhie“, ne mărturiseşte părintele paroh.
Alergarea către Biserică
Am stat de vorbă apoi cu cei câţiva creştini pe care i-am găsit în biserică, oameni simpli, atinşi de necazuri şi boli, care îşi găsesc alinare aici.
Tudora Militaru este văduvă şi vine la biserică pentru că de mică aşa a fost învăţată. „Am crescut fără tată, mort în 1942 pe front. Pot spune că m-am născut în sfânta Biserică. Mama ne-a învăţat să nu ne lipsim de Dumnezeu. Şi, cât voi trăi, nu mă voi dezlipi de El. Dacă nu petrec o sărbătoare aici, parcă n-aş fi eu“, ne mărturiseşte aceasta.
Elena Ilie este vecina bisericii. „De aceea, sunt zilnic faţă către faţă cu Dumnezeu. Am rămas singură, pentru că soţul a decedat. Am o mare durere în suflet, şi lucrul acesta mă apropie şi mai mult de Biserică. De acum aceasta îmi este cărarea pe care voi merge“, ne spune femeia.
Alexandrina Pantazi este văduvă de 23 de ani şi nu are copii. „Sunt doar eu şi cu sufletul meu. Ţin cu stricteţe toate posturile şi mă rog pentru toţi. Chiar şi pentru cei care îmi fură lemnele!“, mărturiseşte femeia.
Nea Răducan Militaru are 89 de ani. A rămas unul dintre cei „mai vechi“ din biserică. Şi el este singur de 21 de ani. „După ce am ieşit la pensie, vin neîntrerupt la biserică. Până atunci am fost salariat, navetist la Bucureşti, şi nu prea am avut timp. Sunt paraclisier. Când aud clopotul sunt ca un câine de vânătoare! Abia aştept să alerg către biserică!“, ne spune şi el.
În aceste ultime, tulburătoare cuvinte, regăsim toată drama şi durerea gurbăneştenilor, rupţi cu brutalitate în comunism de rostul şi firescul vieţii. În această alergare hămesită către Biserică, către Dumnezeu, îşi află rostul nu numai nea Răducan Militaru, ci o întreagă comunitate ţinută în lesă, călcată pe grumaz de o autoritate atee. De aceea, curajul preşedintelui Dinu Daniliuc, pe nedrept alungat la Revoluţie din viaţa comunităţii, capătă astăzi dimensiunea mărturisitoare a unei autentice şi jertfitoare lucrări creştine, atinsă de semnul divin al nevoii de răscumpărare a greşelilor unui întreg sistem. Căci Dumnezeu, iertător şi bun cum este, prin voia Lui, Şi-a aşezat lucrarea mântuitoare, când trebuia, chiar în mâna celui care reprezenta un regim care Îi înfipsese cuiele în mâinile răstignite pe cruce…
