Biserica din Rucăreni, locul unde m-am întâlnit cu Mioriţa

O toamnă târzie, brumată, mirosind înţepător a cetină şi mir, m-a prins cutreierând coclauri vrâncene, sedus de taina dăinuirii omniprezentei tânguiri a mioarei năzdrăvane în tot ce mişcă şi respiră pe această unică gură de rai.

Aşa am ajuns şi la părintele Aurel Rusu, parohul din Rucăreni, unul din satele care compun comuna Soveja, din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, alături de care am petrecut cu emoţie şi bucurie o Sfântă Liturghie, o pomenire şi o tulburătoare întâlnire cu Mioriţa, chiar în biserica satului, unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de pe Valea Şuşiţei.

Biciuiri răzleţe de vânturi scăpate la galop peste firava curgere a Şuşiţei, poveşti tăinuite în coji de nuci, ispite încolţite în tocul înserării şi multe alte nerostite gânduri m-au asaltat în zilele petrecute la Soveja. O nebănuită cercare a curiozităţii mă tot îndemna să caut, să scurm în nici nu ştiu ce pentru a descoperi, a mă întâlni faţă în faţă cu ceea ce a mai rămas din Mioriţa. O simţeam peste tot, deşi nu o vedeam. Îi intuiam prezenţa, îi simţeam respirarea în pietre, în cărări, în şuviţele de apă ce se scurg molcome prin văioagele satului, dar nu puteam să-i întrezăresc chipul. Şi, într-o zi, după ce o căutasem chiar şi pe la odăile părăsite din munte ale rucărenilor, rămase pentru iarnă în paza momâilor decolorate de soare şi putrezite de ploi, în sfârşit, m-am întâlnit cu Mioriţa… la biserică!

Ciobănelul şi altarul din răsăritul catedralei de brazi

După o zi plină de umblet şi căutări, părintele Aurel Rusu mi-a dat întâlnire acasă la sfinţia sa, de unde, după câteva vorbe şi un pahar de vin, am pornit spre biserica din deal. Şi, pe măsură ce mă apropiam de aceasta, drumul în urcuş domol spre clopotniţă mi-a revelat prezenţa concretă a Mioriţei. Nu ştiu de ce, dar, privindu-l pe părintele aşteptându-mă să-l ajung sub văpaia frunzelor de nuc arse de brumele dimineţii, am tresărit văzând la orizont brazii nuntaşi aplecându-se spre mirele nenuntit din nunta cosmică a Mioriţei. Atunci am fost sigur că undeva, aici, pe locul în care se ridică acum biserica, mândrul ciobănel ascultă senin destăinuirea de moarte a mioarei lui năzdrăvane. Şi, tot aici, la rădăcina vreunuia dintre uriaşii brazi ce încing biserica, îşi trăieşte nemurirea trupul lui îmbrăcat în costum de mire năşit de soare şi lună.

Iată de ce am grăbit pasul şi mi-am dorit cu tot sufletul să păşesc în această biserică, ridicată asemenea unui altar în răsăritul unei uriaşe catedrale de brazi. Şi cred că şi părintele ştia că acolo şi numai acolo mă voi întâlni cu Mioriţa pe care o căutam şi de aceea m-a invitat să mă închin în ea şi să-l însoţesc a doua zi la o pomenire, iar duminică la Liturghie şi la "ieşitul la băncuţele" din livadă. Adică la mormintele din cimitir.

Turcii şi austro-ungarii au dărâmat biserica

Biserica din Rucăreni este de o frumuseţe uluitoare ce irumpe din seninătatea, simplitatea şi armonia aproape desăvârşită a detaliilor arhitecturii sale. Ridicată pe dealul dintre sate, "Căci mănăstirea le era prea departe,/Ba de multe ori se întâmpla/De poarta nu li se descuia", cum povestea în versuri rapsodul Nicolae Nedelcu, biserica rucărenilor, alta decât mănăstirea lui Matei Brâncoveanu, din Dragosloveni, cel de-al doilea sat, de peste deal, al Sovejei, unde până la o vreme mergeau şi rucărenii la slujbe, avea să sufere într-un timp relativ scurt un adevărat martiriu.

Pe la 1800, sătenii au ridicat aşadar o biserică de lemn, simplă, văruită în interior, care avea să fie însă arsă de turci în timpul războiului din anii 1806-1812.

În locul ei, a fost construită o altă biserică, tot din lemn, la fel de simplă, la 1812, la vreo 300 m de prima. Devenind neîncăpătoare, la 1890 a fost demolată şi în locul ei au ridicat o biserică din cărămidă, pe un soclu de piatră cioplit de renumitul meşter local Arsenie. De ea pomeneşte şi Nicoale Iorga în cartea "Sate şi mânăstiri", spunând că are hramul "Sfântul Nicolae" şi că localnicii îi spuneau "biserica din deal".

În 1918, în timpul Primului Război Mondial, biserica a fost distrusă până la temelie de către armetele austro-ungare, cărămida ei fiind folosită la construcţia sobelor din tranşee.

După terminarea războiului, sătenii au reconstruit biserica pe vechea temelie de piatră, au învelit-o cu tablă zincată, i-au făcut turlă de zid în faţă şi i-au încredinţat-o spre împodobire lui Ion Zarmă, din Bucureşti, fiind la vremea respectivă singura biserică pictată de pe toată Valea Şuşiţei şi a Vizăuţiului.

În tot acest timp al martiriului, obştea ortodoxă a Rucărenului a fost păstorită mai întâi de preoţii Ion Gavriloiu, Ion Mehedinţi, Marin Grobnicu, apoi de Ionel Grobniuc. În 1942, credincioşii locului au înconjurat biserica de o lizieră de brazi şi molizi, ca simbol al veşniciei. Cu timpul, brazii şi molizii au devenit uriaşi, biserica semănând mai degrabă cu un altar în mijlocul unei catedrale de cetină.

În 1945, a fost ridicată şi o casă parohială, chilia, cum o numesc localnicii, transformată în buna tradiţie românească în şcoală, unde au învăţat buchiile mulţi dintre rucărenii în vârstă de astăzi. În 1984, chilia a fost reparată şi întărită de părintele Aurel Rusu, dar înaintea sfinţiei sale, de cele ale bisericii şi de enoriaşii săi s-a învrednicit părintele Nicolae Sanda, în timpul căruia a fost spălată pictura afumată.

Timp de câteva decenii la rând, părintele Rusu, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, cu ajutorul financiar, moral şi cu sprijinul nemijlocit al enoriaşilor, a reuşit să repare, începând din 1983 de când a venit în sat, să întreţină şi doteze cu cele necesare sfântul lăcaş, astfel încât aici să se poată desfăşura în condiţii optime sfintele slujbe şi rucărenii să se întâlnească în bucurie cu Dumnezeu şi cu Mioriţa, ce le marchează ca un dat viaţa, de la naştere până la plecarea la Domnul, în livadă.

Rucărenii, plămădiţi din taină şi dor de Cer

Păşesc cu emoţie în biserică, tăcut şi emoţionat. Deşi acum sunt numai eu şi părintele Rusu, simt o tainică şi ocrotitoare prezenţă a sfinţilor. În duminica ce avea să urmeze acestei prime vizite la biserică, aveam să mă înclin, să cânt şi să trăiesc taina în tulburătoarea şi înălţătoarea Sfântă Liturghie, dimpreună cu zecile de rucăreni, tineri şi vârstnici, îmbrăcaţi în haine sobre. Marea taină a nemuririi, ce ne-a fost dăruită prin jerfa Mântuitorului. Şi tot atunci, la ceas de pomenire, aveam să descopăr în ofrandele aduse pentru cei trecuţi la Domnul, şi în tradiţiile localnicilor, întrebarea ancestrală a măicuţei bătrâne cu brâul de lână, ce tot îşi strigă din începuturile timpului dorul după feciorul însurat atât de nebănuit şi nuntit cu veşnicia naturii.

Se topeşte în biserica aceasta atâta dragoste, pace şi bună înţelegere, încât sfinţii şi îngerii par că se desprind din rama icoanelor şi coboară firesc printre oameni, le strâng mâinile, le înconjoară umerii aduşi de neputinţe, le ostoiesc grijile, dar mai ales dorurile. Căci atâta dor izvorăşte din chipurile şi gesturile simple ale rucărenilor, încât te întrebi dacă nu cumva ei înşişi sunt făcuţi din dor. Acest amestec tainic de plâns şi speranţă, de senin şi veşnicie, împăcare cu Cerul, ce l-a ridicat cândva pe mândrul ciobănel din Mioriţa direct de-a dreapta Tatălui.

Preotul, o prezenţă firească, normală, în viaţa obştei

Părintele Aurel Rusu trăieşte şi el în acest duh de 28 de ani, de când a venit la Rucăreni din Vizantea Răzăşească, unde îi este obârşia. Primit cu bucurie şi ospitalitate de săteni, s-a integrat repede în colectivitatea rucărenilor şi, cu binecuvântările Înalt Preasfinţitului Epifanie, a trecut la treabă. Şi ceea ce a realizat se vede nu numai în chipul bisericii, ci şi în celelalte acţiuni ale sfinţiei sale. "Desfăşurăm acţiuni de asistenţă socială cu primăria şi cu şcoala. Ajutăm şcoala cu bani pentru pomul de Crăciun, pentru premiile de la sfârşitul anului şcolar, organizăm excursii cu elevii care vin la biserică, iar în fiecare miercuri şi vineri asigurăm consiliere la biserică", ne mărturiseşte părintele.

Sfinţia sa se simte foarte bine printre oamenii locului şi în această incintă sacră, înconjurată de brazi, ca în sânul lui Avraam.

Părintele, care cunoaşte viaţa şi nevoinţele fiecăruia dintre cei 1.200 de enoriaşi ai săi, trăieşte şi un mare regret. "Mulţi fii ai satului au plecat la muncă în Italia, în Spania. Populaţia a îmbătrânit. Dacă în 1983, când am venit aici, erau în Rucăreni vreo 600 de familii, acum au rămas doar vreo 400. Din nefericire, s-au înmulţit înmormântările şi parastasele şi aproape nu mai slujim nunţi şi botezuri din lipsă de familii tinere", ne spune cu amărăciune sfinţia sa.

Şi, pentru că ştia cu câtă osârdie căutasem Mioriţa, a ţinut să-mi arate câteva urme ale ei, păstrate în tradiţii şi obiceiuri, mai ales în cele dedicate morţilor. De aceea, m-a ivitat să-l însoţesc la o pomenire şi la ieşitul la mormintele din livadă, adică din cimitir, cum atât de original numesc locul de veci sovejenii.

Înmormântarea ca o nuntă mioritică şi pomul vieţii

Aşa am ajuns si eu să aflu cum pentru tinerii necăsătoriţi chemaţi la Domnul se reproduce nunta mioritică, cu ei îmbrăcaţi în miri, aşezaţi în sicrie încadrate de brăduţi legaţi cu ghirlande de flori şi ţimire, care sunt apoi înfipţi în ţărâna mormântului şi lăsaţi acolo până la prima pomenire, la şase săptămâni după înmormântare. Cum convoiul mortuar al acestora este însoţit de lăutari locali, care cântă melodii de doină şi jale.

La pomenirea din sat unde l-am însoţit pe părintele Rusu, am văzut pomul vieţii, încărcat de ofrande, ridicat în mijlocul mesei. Iar bătrâna Maria Bordei mi-a spus cum se numeşte fiecare colac şi ce simbolizează ei: "foarfeca", "scara Raiului", "S", "mâna" etc. Acest pom se dă de pomană naşului, care îl ia acasă, îl scutură şi ce cade din el adună copiii, iar ce rămâne împarte rudelor şi prietenilor. Dacă mortul este tânăr, în locul pomului uscat se împodobeşte un brad. Pomul se face la 40 de zile de la înmormântare, la un an, la 2 sau 3 ani şi la 7 ani. Când doi tineri se căsătoresc şi au pe cineva din familie trecut la Domnul de curând, mirii merg la biserică şi duc un brad pe care îl pun apoi la căpătâiul mortului, ca semn al participării lui la nunta lor.

Despre ieşitul la morminte, mi-a vorbit părintele Aurel Rusu: "La noi, există împământenit obiceiul ca ieşirea la morminte să se facă, în afara celor două zile consacrate, a doua zi după Paşti sau în Duminica Tomii, după fiecare slujbă de duminică, sau în cursul săptămânii, când sunt sărbători. Creştinii aşază pe o băncuţă special construită la mormânt pentru asemenea ceremonii coliva şi celelalte ofrande pentru pomenirea celor plecaţi dintre noi, pe care noi le slujim spre mulţumire şi împăcare sufletească cu cei răposaţi".

Despărţirea de părintele Aurel Rusu şi de obştea sa, în mijlocul căreia am petrecut o căutare şi o întâlnire cu Mioriţa, nu a fost uşoară, pentru că şi eu, la rându-mi, m-am umplut de dor. Şi când devii dor în Rucărenii Sovejei, neapărat trebuie s-o apuci din nou la drum, pe un picior de plai, pe o gură de rai, să urci dealul bisericii şi să dai mâna cu sfinţii coborâţi din icoane în mijlocul credincioşilor din biserică. Şi lucrul acesta, din păcate, nu va fi cu putinţă prea curând.