Dimineața, luminată de ninsoarea căzută în ajun, ne-a prins înotând prin zăpadă spre vechea biserică a fostei Episcopii a Geoagiului, din județul Alba. Urcam cu ieromonahul Ioanichie, de la Mănăstirea Râmeț, spre Poienița Benii, unde se află monumentul. Călcam cu grijă, să nu strivim sub tălpi urmele voievozilor munteni care au ridicat-o și ale episcopilor de peste timp care i-au apărat jertfelnic Ortodoxia.
Urcam tăcuți, ca-ntr-o rugăciune, căci ne aștepta în capăt Altarul.
O scriere din 1972 a parohului din Geoagiu de Sus, Constantin Moldovan, păstrată în arhiva Mănăstirii Râmeț, avea să mă pună pe urmele unei vechi, exemplare și jertfelnice istorii a monahismului ortodox românesc din Transilvania. Loc în care mari voievozi ai Munteniei și Moldovei, în contactul lor cu frații din Ardealul stăpânit de unguri, au menținut „flacăra vie a românismului prin focul sfânt al credinței ce zvâcnea din focarele sfinte al mănăstirilor și episcopiilor întemeiate de dânșii”. Și care au luminat, „cu contribuția lor, la înlăturarea acestei bezne care ținea sufocați pe românii de dincoace de munți”, cum scria părintele Constantin Moldovan.
Mănăstire și episcopie mărturisitoare
Începuturile mănăstirii episcopale de la Geoagiu nu sunt cunoscute. A existat mai întâi o biserică de lemn. Apoi, voievodul muntean Radu cel Mare, un domn „mai mult evlavios decât războinic, cu multă râvnă pentru orânduirea și organizarea Bisericii noastre strămoșești”, cum spune părintele Moldovan, a ridicat una de zid între 1495 și 1508. El primise de la regele Vladislav al II-lea, urmașul lui Matei Corvin, cu care avea relații de prietenie, satul Stremț din apropiere, întinse moșii și un castel ce va fi fost ridicat de Iancu de Hunedoara la 1445. După unii cercetători, Episcopia Geogiului de Sus ar fi existat încă de pe vremea Arhiepiscopului Ghelasie de la Râmeț, pe la 1377. În 1557, un document vorbește despre „pretențiile, veniturile și foloasele cari le-a avut din vechime acel episcopat”. Iar Augustin Bunea coboară existența lui până pe la 1508. În istoria acestei episcopii se cunosc trei ierarhi: Hristofor, un călugăr plin de virtuți, numit de regina Izabela, Sava, venit din Țara Românească, care binecuvântase la 1559 tipărirea de către Coresi, la Brașov, a „Întrebării creștinești”, și Gheorghe, un fost preot de la Ocna Sibiului, trecut în Moldova, chemat de Alexandru Lăpușneanu. Pe la 1560, mănăstirea și-a pierdut importanța, după mutarea Episcopei ortodoxe la Alba Iulia. În 1762 i-au fost dărâmate chiliile, în timpul represaliilor mișcării Sfântului Sofronie de la Cioara. Apoi, în 1785, a fost bombardată de armata imperială habsburgică, în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan. În tot acest timp, biserica a împărtășit soarta tragică a suratelor sale din zonă. Împreună cu slujitorii și credincioșii ei, a dus o luptă jertfelnică pentru păstrarea credinței ortodoxe strămoșești împotriva presiunilor uniaților și calvinilor, în mâinile cărora a căzut în repetate rânduri. Astăzi, vechea biserică episcopală din Geoagiu de Sus se află în administrarea Mănăstirii Râmeț. Ea a fost restaurată în două rânduri.
Aducere aminte cu miros de rai
Urc alături de părintele Ioanichie prin zăpadă, cufundat în tăcerea locului. Din când în când, câte o coțofană toacă mărunt din cioc aerul înghețat, fărâmițându-l în mici bulgări de chiciură. Sus, într-o poiană imaculată, înfiptă parcă în cer, apare ea. Biserica fostei episcopii, ca un călugăr îngenuncheat în rugăciune acolo, în mijlocul zăpezii necălcate încă de nimeni.
Îi trecem pragul. Și, deodată, totul se trezește, se mișcă discret într-un fel de cădire. Miroase chiar a tămâie, de parcă un sfânt sau un înger scăpat din strânsoarea varului de pe perete s-a pogorât în Altar pregătind veacul pentru Liturghie.
Privesc jur-împrejur fresca pictată la 1724 de „zugravul Atanasie” și apoi încă o dată, mai târziu. Strat peste strat. Sfinți peste sfinți, îngeri peste îngeri, mărturisitori ai dreptei credințe peste mărturisitori, ca niște ceruri suprapuse, în care s-au retras cu toții la veșnicie.
„De «Intrarea în biserică a Maicii Domnului», hramul sfântului locaș, dar și cu alte prilejuri, venim și slujim aici. Nu pot să exprim în cuvinte ceea ce se petrece, pentru că îi simt pe toți înaintașii acestui loc prezenți slujind deodată cu mine. Când intru în biserica aceasta, mă cutremur, pentru că îmi dau seama cu câtă jertfă au rezistat ei apărându-și credința. De multe ori, îmi dau lacrimile gândindu-mă la cei care sunt adormiți în fața bisericii. Câtă bucurie au ei când văd că nu a rămas biserica părăsită. Că cineva se ocupă și că slujește aici Sfânta Liturghie. De aceea biserica este la fel de vie, chiar dacă au trecut peste ea lungi perioade de vitregie. Acest Altar actualizează permanent mesajul acelor episcopi ortodocși români de demult din Transilvania noastră atât de încercată în vremi”, îmi mărturisește părintele ieromonah Ioanichie, în timp ce mă-nsemnează cu mirul Sfintei Cruci pe frunte și-mi dăruiește o crenguță de busuioc dintr-un sfeștoc ce odihnește într-o căldărușă în altar. Să port cu mine permanent miros de rai și aducere aminte. Să pot mărturisi la rându-mi credința cea adevărată pentru care și ea, biserica aceasta episcopală, s-a răstignit pentru noi și a înviat, primind în coastele ei ghiulele de tun înfipte de potrivnici.
