Parohia „Naşterea Maicii Domnului“ din Brebu Megieşesc, judeţul Prahova, aşază comunitatea în continuitatea unei rodnice lucrări duhovniceşti, săvârşită timp de 66 de ani de un mare părinte al locului, născut în secolul al XIX-lea, Vasile Nicolau, fecior de preot „din neam în neam“, cu dragoste de glie şi de Biserica strămoşească. Astăzi, părintele paroh Mihail Albu, la rându-i fiu de preot, adaugă zestrei de peste veac a comunităţii roadele prezente ale nevoirii sale, deopotrivă ca bucurie şi datorie de slujitor al semenilor.
„Care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă“ (Marcu 10, 44). Sub acest cuvânt de slujire rostit de Mântuitorul, este descoperit, iubit şi înţeles de către enoriaşii săi parohul din Brebu Megieşesc, părintele Mihail Albu, pe care l-am întâlnit într-o zi de iarnă convulsivă, cu ninsoarea zorilor la plecare, soare primăvăratic la prânz şi valurile de ceaţă ale după-amiezii. Dar nici capriciile vremii, nici căutările iscoditoare ale reporterului nu pot vorbi convingător despre ceea ce înseamnă rodirea unei lucrări duhovniceşti, în continuitatea firească şi neîntreruptă a unei slujiri în dăruire totală, cum o face biserica, în jurul căreia satul se adună ca un trup în pulsaţia inimii.
Preotul, întâiul slujitor
Când numărul înmulţit al creştinilor, mai ales la marile sărbători, nu a mai putut fi cuprins în biserica Mănăstirii Brebu, ctitoria voievodală a lui Matei Basarab, desăvârşită de Sfântul Constantin Brâncoveanu, preotul satului, Vasile Nicolau, a hotărât să ridice un nou locaş de închinare pentru credincioşii lui. „Pierzând copiii, în număr de şapte, şi soţia, m-am devotat exclusiv slujbei Domnului, singura mea consolare, pe care-L voi proslăvi de-a pururea“, mărturisea acesta într-un testament din 1941, la vremea apropierii marii treceri. Din această mângâiere şi din neţărmurita dragoste pentru Domnul, din agoniseala personală şi din obolul credincioşilor, s-a pus temelie Bisericii „Naşterea Maicii Domnului“ în 1911, un strălucitor locaş de cult, cu turlele mici răsucite, după modelul celor de la Curtea de Argeş. Pătrunderea trupelor austriece în Prahova a tulburat însă lucrarea, care a fost totuşi finalizată în 1924 şi sfinţită la 20 iulie anul următor. Italianul Umberto Machetti i-a executat pictura, iar Gheorghe Babic i-a sculptat catapeteasma. În timp, cutremurele i-au afectat pereţii, ceea ce a necesitat mai multe reparaţii şi restaurarea picturii, ceea ce a inclus şi jertfa părintelui Gheorghe Ungureanu, predecesorul părintelui Albu. Astăzi, biserica parohiei arată ca o cupă de crin înflorit.
„Părintele Vasile Nicolau nu s-a mulţumit numai să ridice o casă lui Dumnezeu, ci s-a gândit şi la viaţa sătenilor, nu puţini dintre ei ajutaţi financiar sau cu burse pentru fiii lor. După ce a terminat construcţia bisericii, a ridicat o şcoală şi o grădiniţă pentru copii, care a devenit apoi şi atelier de meserii pentru băieţii şi fetele comunităţii. Eu slujesc aici din septembrie 1992. Îmi amintesc cu emoţie momentul în care am păşit prima oară pe uşa acestei biserici, copil fiind, căci mama era fiică a satului. După căsătorie, l-a urmat pe tata, preotul Ioan Albu, în Parohia Trăisteni, ceva mai sus pe Valea Doftanei. Bunul Dumnezeu a rânduit însă ca după ani să ajung eu păstorul acestei comunităţi de munteni, pentru care am toată stima şi admiraţia. După cuvintele Mântuitorului, „Care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă“, eu mă consider sluga satului“, ne-a mărturisit părintele paroh, despre care Cornelia Sora, o credincioasă de 80 de ani, spune: „Bunul Dumnezeu ne-a dăruit un preot de toată cinstea, tânăr, energic, cu har. De la el primim un cuvânt bun, înţelegere şi dragoste“.
Biserica, prima casă a sufletului
Am discutat apoi cu părintele Mihail Albu despre îmbătrânirea satului, despre cele 450 de familii ale parohiei şi despre programele sociale pe care le desfăşoară parohia. „Suntem implicaţi în derularea unor programe sociale la Centrul de bătrâni „Sfântul Nicolae“, unde sunt asistate 40 de persoane, şi la Centrul pentru copii instituţionalizaţi, unde vieţuiesc peste 30 de copii. Pe toţi îi cercetăm şi le asigurăm asistenţa duhovnicească de care au nevoie. Împreună cu Primăria şi şcoala din Brebu, derulăm parteneriate precum „Cine ajută pe sărac împrumută pe Dumnezeu“, „Dăruind vei dobândi“, „Copiii învaţă iubirea lui Hristos“, iar săptămânal, după Maslu, desfăşurăm cateheze cu cei prezenţi. Parohia ajută din fonduri proprii unele familii sărace, organizează colete pentru copiii cu nevoi şi multe alte activităţi. Ne ocupăm de asemenea de tineri, pe care ne străduim să-i ţinem aproape de sfânta Biserică şi să-i învăţăm că credinţa din inima lor trebuie să se reverse asupra semenilor. Mai ales acum, când satul românesc, implicit al nostru, poartă povara unei crize de identitate spirituală, provocare căreia Biserica trebuie să-i răspundă adecvat. Dorim ca tinerii noştri să capete identitatea spirituală, ortodoxă şi naţională, pe care au purtat-o înaintaşii. Biserica noastră nu precupeţeşte eforturile pentru a-i aduna pe toţi, de la cei mici la cei mari, şi a-i face să simtă că aceasta este casa sufletelor lor. Prima dintre ele“, ne-a mai spus părintele Mihail Albu.
Astfel s-a aşezat această comunitate din Brebu Megieşesc, (care aparţine de Protopopiatul Câmpina al Arhiepiscopiei Bucureştilor) cu viaţa, împlinirile, provocările şi istoria ei, în continuitatea unei lucrări duhovniceşti care, fără întrerupere, restaurează, regenerează şi întregeşte rodnic prin slujitorii altarului, din vechime, şi în prezent, viaţa însăşi, sufletul. „Sufletul curat“ care, „dacă va privi în el însuşi, Îl va vedea, ca-ntr-o oglindă, pe Dumnezeu“, cum spunea Sfântul Antonie cel Mare.
