Biserica istorică din Manasia, ca o aripă de înger

Părintele Arsenie Papacioc mărturisea că „civilizația cucerește, Biserica sfințește”, adevăr ce pecetluiește, istoric, rolul și importanța sfântului lăcaș în existența unei comunități. În această toamnă, pașii ne-au purtat către biserica monument istoric, cu hramul „Înălțarea Domnului”, din localitatea ialomițeană Manasia, ridicată între 1838 și 1842 de Efrem Obrenovici, fratele mai mic al cneazului sârb Miloș, și soția sa Tomania, în care ne-am simțit ca „în inima lumii”, chiar dacă lumea, astăzi, pare „a nu-și mai cunoaște... inima!”, cum spunea Mitropolitul George Khodr al Muntelui Liban, citat de teologul Olivier Clément.

Toamna se despletește în șuvițe lungi de umbre, case de păianjen, cețuri bănuite, ridicate de pe obrazul bălților, și fumuri dospite la apus de soare prin grădinile bântuite de secete arămii.

Când am ajuns în Parohia Manasia din Protopopiatul Urziceni, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, bătea aproape ora prânzului. Albul sfântului lăcaș lumina ziua ca o aripă de înger ce străjuia inima satului și conversa cu zidurile vechi ale primăriei, ale conacului de vizavi, ale școlii și cu frunzișul platanilor seculari de pe Domeniul Manasia. Un fel de respirare a unui prezent agitat, expansiv, potolit însă și tras mereu de mânecă spre matcă de duhul Bisericii. Aici am trăit noi o clipă de istorie și am „aspirat” aerul unor vremuri de demult, pe cât de agitate, pe atât de așezate în ritmuri de Psaltire, ceea ce ne-a făcut să ne simțim mai tineri și mai liniștiți.

Măria Sa, ferventul credincios

Mi-a plăcut foarte mult teologul Alexander Schmemann, care spune: „Cuvântul adună Biserica pentru a se întrupa în ea”. Exact acest sentiment l-am trăit și noi pășind în biserica istorică „Înălțarea Domnului” din Manasia. Și cred că și prințul Efrem Obrenovici (1790-1856), fratele mai mic al cneazului Miloș, întemeietorul dinastiei Obrenovici, care a condus Serbia aproape un secol, a simțit același lucru. Pentru că la Manasia biserica ridicată de el seamănă cu un pântece în care se întrupează cu fiecare Sfântă Liturghie Cuvântul Însuși.

Biserica are formă de cruce, este frumos împodobită în pictura realizată între 1981 și 1985 de către Andonie Romeo, așezată peste cea veche de la 1850, executată de un zugrav necunoscut, și peste cea realizată de Iosif Keber între 1937 și 1938. O importantă bibliotecă cu vechi cărți de ritual bisericesc în limbile slavonă, sârbă și română îi întregesc patrimoniul, multe dintre ele fiind donate unor muzee. Deși șchiop de piciorul stâng, betegit în luptele cu oamenii opozantului familiei sale, Karaghiorghievici, prințul Efrem, care locuia în sat, venea în fiecare duminică la biserică, pe jos, „cu regulă și oră precisă”. Creștin fervent, nu tolera hoția, pârâtul și minciuna, cunoștea pe toată lumea, sta de vorbă cu toți. Îi întreba de păsurile lor și lua hotărâri cum e mai bine, avea caracter și îi atrăgea atenția omului din față. Localnicii îi spuneau „Măria Ta”, după cum aflăm din însemnările preotului M. Marinescu. Iar când s-a retras spre cămările Domnului, familia i-a săpat mormânt în biserica sa, scriindu-i pe mormânt următoarele: Aici repausează rămășițele lui Efrem Obrenovici, cel mai tânăr frate al principelui și domnitorului Serbiei, Miloș Obrenovici, născut în sâmbăta Sfântului Toader, 1790. Trecut din viață, 10 septembrie 1856, căruia ridică acest monument soția sa Tomania, cu fiul său Miloș și fiica sa Anca”. Iar pe crucea de la capul mormântului se află următoarele versuri în limbile română și sârbă: „Oasele eroului azi pământul învelește/ Dar gloria vie zboară peste câmpul departe./ Astăzi turnul neobosit la urmaș le povestește/ Ce poate suferi sârbul pentru sacra libertate”.

Slujitor într-o biserică istorică

Părintele paroh Ion Corneliu Stan slujește în această enorie, care are în jur de două mii de suflete, din 1997. „Biserica noastră este monument istoric și face parte din patrimoniul național încă din perioada interbelică. Oriunde te-ai afla și slujești Sfânta Liturghie, trăiești niște simțăminte înalte. La vremea în care urma să fiu hirotonit preot, vizitând parohiile din zonă care aveau posturi disponibile, când am intrat și în acest sfânt lăcaș, am fost «atins» de sentimentul că pășesc în istorie. Exista ceva special, diferit față de bisericile pe care le cunoșteam eu. Călcam pe o pardoseală veche, din piatră, străjuită de strane din lemn masiv, cu pereții împodobiți cu picturi cernite, acoperite de un strat consistent de fum, care se înfățișau ca fiind ceva vechi, deosebit, și transmiteau sfințenie, smerenie și duh. După ce m-am documentat, am realizat că sfântul lăcaș nu era atât de vechi pe cât credeam eu, și că maiestuozitatea lui emana din faptul că fusese ctitorit de o familie de principi ortodocși, dar nu români, ci sârbi, respectiv Efrem și Tomania Obrenovici și copiii lor Milan și Anca. Nora ctitorului, în schimb, făcea parte dintr-o familie de boieri moldoveni.

Numele acestei așezări, Manasia, exista trecut cu mult înainte de anul 1800 pe hărțile vremii, pe la 1697, 1700. Amprenta sfântului lăcaș se reflectă într-un fel sau altul și asupra comunității noastre creștine. Unii, obișnuiți cu această «aură» istorică, trăiesc firesc, profund și încrezători în duhul ei, alții, cu indiferență, din cauza fenomenului de secularizare, dar cei care sunt mai în vârstă îi înnobilează trecutul cu smerenia, bucuria și mândria lor autentică. Ceea ce ne bucură pe noi este faptul că oamenii și-au păstrat credința, că există o continuitate în prezența lor la slujbe, dar nu putem să nu ne exprimăm regretul că mulți enoriași, mai ales din rândul celor tineri, au părăsit localitatea, fiind în prezent răspândiți prin toată Europa și nu numai. În biserică există pictați într-un tablou din partea stângă a naosului Chiril și Metodiu, considerați adevărați apostoli ai popoarelor slave, care au tradus din greacă în limba slavonă cărți de slujbă și o parte din Sfânta Scriptură, iar în partea dreaptă sunt înfățișați doi sfinți de origine sârbă, Sava și Nemania, acesta din urmă, un cunoscut conducător ­politic al cnezatului sârbesc în secolul XI-XII, care după o vreme s-a retras la Muntele Athos, unde s-a călugărit.

Știm că din momentul în care familia Obrenovici a cumpărat moșia aceasta de la casa domnitoare a lui Alexandru Vodă Ipsilanti s-a născut și o nouă vatră de sat. În acest spațiu au fost ridicate biserica, conacul și gospodăriile care alcătuiesc astăzi «Domeniul Manasia». Încântător este faptul că Efrem Obrenovici a avut la vremea respectivă un inginer hotarnic care a trasat străzile, a creat spații largi între gospodării, ceea ce conferă astăzi o notă aparte, distinsă, comunității noastre. Interesant este și faptul că în Serbia există o mănăstire care se numește Manasia, una dintre cele mai mari și mai vechi așezăminte ortodoxe din Serbia”, ne spune părintele paroh.

Mănăstirea despre care vorbește părintele a fost ridicată în Munții Beljanica, pe locul în care în 1406 armata sârbilor a învins oștile otomane. Un an mai târziu, domnitorul Ștefan Lazarevici al Serbiei a început zidirea ei. ­Înainte ca statul sârb să-și dobândească independența, Ștefan al Serbiei a fost nevoit să lupte alături de turci împotriva unor state creștine. După eliberarea Serbiei, domnitorul s-a pocăit, motiv pentru care și mănăstirea ridicată va primi numele de Manasia, de la regele evreu Manase, care săvârșise și el fapte asemănătoare. Sfânta așezare s-a dorit un fel de renaștere culturală, spirituală și națională a poporului sârb.

„Nu știm dacă acest argument l-a determinat pe Obrenovici să vină la Manasia noastră, dar cu siguranță este ceva dumnezeiesc în această lucrare. Nu putem să nu remarcăm intrarea în biserică în formă de ogivă, de arc frânt, întocmai cu cea a Altarului, apoi Icoana Adormirii Maicii Domnului donată de familia Slătineanu, ferecată în argint, și candela donată de doamna Tomania, precum și piatra funerară a mormântului ctitorului”, ne mai spune părintele Stan. La 23 octombrie 2022, Prea­sfințitul Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor, a resfințit sfântul lăcaș, reînnoit după ample lucrări de restaurare, binecuvântând înaintarea biruitoare prin veacuri a Bisericii, în vremuri din ce în ce mai ostile, înstrăinate și rătăcitoare.

De la Cantacuzini la Löwendal

Nu poți vorbi despre biserica din Manasia fără să ai în vedere și ceea ce astăzi se numește Domeniul Manasia care, pe vremuri, cuprindea și sfântul lăcaș. Povestea acestui ansamblu istoric ne-a fost prezentată de doamna Cristina Guleamă, ghidul obiectivului. O poveste care începe pe la 1650 cu nobila familie a Cantacuzinilor și care durează vreo sută de ani. După această perioadă, în 1775, moșia denumită Uluiți-Manasia a fost cumpărată de Alexandru Vodă Ipsilanti, domnitor al Munteniei și Moldovei, care avea să o vândă în 1839 principelui Efrem Obrenovici, fratele cneazului Serbiei, Miloș Obrenovici, considerat întemeietorul Serbiei moderne. Acesta a fost primul șef al unui stat străin care a recunoscut dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. În continuitatea acestor relații prietenești, printr-un înalt ordin către armată, regele Carol I, la 3/15 mai 1874, îl numește pe cneazul Milan comandant al Regimentului 6 Infanterie, iar la 9/21 mai 1878, regele României primește din partea acestuia Marele Cordon al Ordinului „Takova”.

Domeniul Manasia este un uriaș parc în care se află clădirea primăriei, conacul Hagianoff, cu numeroase saloane, bibliotecă, camere cu tainițe și tuneluri, crama subterană și cea de suprafață, un foișor și multe alte acareturi. În acest spațiu s-au desfășurat evenimente istorice, s-au consumat iubiri și intrigi, cea mai controversată fiind povestea de dragoste dintre domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Maria Obrenovici, nora principelui Efrem, fiica lui Costin Catargiu din Iași, care îi dăruiește domnitorului român doi copii, Alexandru și Dimitrie, adoptați și crescuți de Doamna Elena Cuza. Maria Obrenovici naște apoi un alt fiu, Miloș, care va deveni regele Serbiei.

Moștenitorii lui Efrem Obrenovici vor vinde Domeniul Manasia fostului ministru de externe al Bulgariei, Ion Hagianoff, care va locui aici împreună cu soția, franțuzoiaca Marie-Claire, și cu fiul lor Nicolae. Acesta va dezvolta o renumită fabrică de cărămizi și țigle, va ridica o școală și Monumentul Eroilor căzuți în Primul Război Mondial.

În timpul regimului comunist, proprietățile familiei Hagianoff vor fi confiscate, aproape întreg domeniul fiind părăginit. După 1990, acesta este cumpărat de Ariadna Löwendal Dănilă, fiica actriței Irina Dall (Löwendal) și nepoata marelui artist George Löwendal, care reușește să-l restaureze, să-i redea gloria și eleganța de odinioară, trasformându-l într-un spațiu în care se desfășoară diverse evenimente.

Am părăsit biserica istorică din Manasia bucuroși și un pic mai înțelepțiți, convinși că pentru mai bine de un ceas am trăit și noi în duhul ei, pentru „partea aceea nevăzută din noi, care nu se sfârșește odată cu lumea aceasta”, cum spun Sfinții Părinți. Pentru ca atunci când vom ajunge acasă să purtăm cu noi răsplata vrednică a neînsemnatei noastre osteneli, rugăciunea. Căci spunea părintele Stăniloae: „Rugăciunea face pe om Biserică a lui Dumnezeu, dar și preot al Lui, căci și Hristos Însuși se află în sufletul care se roagă cu Duhul Sfânt, care se roagă cu suspine negrăite în noi, sau se întipărește în eul nostru în rugăciune, pentru că biserica nu este locul unde se roagă omul, ci și locul unde se află Hristos”.