Biserica luptătoare a unui sat olimpic

Până în urmă cu 19 ani, oamenii din Izvorani, comuna Ciolpani, îşi duceau morţii la cimitirul din satul vecin, Ciofliceni, cu barca, pe apele lacului Snagov. Acelaşi mijloc de transport foloseau şi când botezau, cununau sau făceau parastase. Ei nu aveau în localitate o biserică, cu toate că sursele istorice indică existenţa unei comunităţi restrânse de lipoveni, veniţi din Delta Dunării, încă de acum 600 de ani. Cert este că până în anul 1997, Izvoraniul nu a avut propria identitate creştin-ortodoxă. Şi-a aflat-o prin mărinimia unui fiu al satului care a adus peste aceste locuri, prin preoţii slujitori de ieri şi de astăzi ai sfântului locaş ctitorit, binecuvântarea lui Dumnezeu.

Crucea parohiei din Izvorani, înălţată pe turla - scară către cer, corespunde în aer cu cele ale bisericii Mănăstirii Snagov, statornicită de veacuri pe acest pământ, la mai puţin de 3 km depărtare.

Îmbrăţişat de liniştea după-amiezii, sfântul locaş veghează, netulburat, cu candele aprinse. Părintele paroh Gabriel Piciu are dreptate când spune că acest loc este bun pentru rugăciune. De aceeaşi părere sunt şi credincioşii care vin, în zilele de prăznuire a sfinţilor români şi în posturile de peste an, pentru a participa la Sfânta Liturghie, oficiată dis-de-dimineaţă. Printre rugători nu se găsesc doar enoriaşi ai parohiei, care aparţine de Protoieria Ilfov Nord, ci şi oameni evlavioşi din Otopeni sau Bucureşti, adunaţi în numele aceluiaşi crez, exprimat de tânărul lor preot pe cât de simplu, pe atât de nobil ca însemnătate: „Este o mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru tot ce ne dăruieşte în fiecare zi. Atât. Fără să aşteptăm nimic în schimb”.

Suflarea acestui sătuc ospitalier şi îngrijit, în care trăiesc aproximativ 200 de familii, nu ar fi cunoscut, poate, nici până în ziua de astăzi prezenţa binecuvântată a unui locaş de rugăciune dacă generalul Ion Popescu nu l-ar fi ridicat pe propria cheltuială, în anul 1997. Tot datorită ctitorului, fiu al satului, şi altor oameni cu stare, ataşaţi de valorile credinţei, s-au construit casa parohială şi un aşezământ social format dintr-o bucătărie modern utilată, o trapeză (sală de mese), cu o capacitate de 100-120 de persoane, şi o cancelarie. De asemenea, în apropierea bisericii a fost amenajat un cimitir, împrejmuit cu gard, foarte bine gospodărit. Cel dintâi preot rânduit să slujească în parohia nou-înfiinţată, până în anul 2012, a fost părintele Grigore Vasile Butufei, predecesorul actualului paroh.

Mai departe, preotul Gabriel Piciu a contribuit la înfrumuseţarea locaşului închinat Sfântului Ioan Botezătorul prin împodobirea cu icoane atent alese şi covoare, iar în Sfântul Altar a aranjat o mobilă trainică, adecvată spaţiului ca dimensiune şi utilitate liturgică. În plus, a ridicat o nouă clopotniţă şi o capelă mortuară. „Sunt îmbunătăţiri pe care eu le consider mărunţişuri - mărturiseşte părintele Gabriel -, căci pentru mine cel mai important este proiectul dedicat copiilor din sat. Este cea mai mare realizare de până acum şi o simt ca o ancoră ce mă ţine în continuare aici, pentru că mai este mult de lucrat.”

Educaţie, sport, prietenie

Sunt trei ani deja de când mai multe generaţii de copii şi adolescenţi s-au succedat la orele de educaţie religioasă - cum le numeşte preotul lor duhovnic, în fiecare zi de sâmbătă, cu excepţia vacanţelor. În mod concret, participanţii sunt antrenaţi în activităţi manuale creative (artistice, plastice, ornamentale), timp în care preotul le citeşte pilde, povestioare cu tâlc, le prezintă pe înţelesul lor semnificaţia unei sărbători religioase sau viaţa unui sfânt. Asemenea unui pedagog dedicat muncii sale şi implicat cu generozitate în actul de educare, părintele Gabriel revine de la o oră la alta cu întrebări referitoare la cunoştinţele deprinse anterior şi câteodată le dă teste cursanţilor săi isteţi.

Pentru că este tată a trei copii şi pentru că ştie care sunt nevoile, aşteptările şi dorinţele celor mici, preotul paroh are grijă la fiecare întâlnire ca toţi cei prezenţi la atelierele sale să aibă parte de o gustare, dulciuri, sucuri. De asemenea, la început de an şcolar, copiii primesc rechizite, iar la finalul studiilor sunt răsplătiţi cu recompense pe măsura performanţelor.

Aceşti copii şi tineri sunt bucuria comunităţii. În preajma sărbătorilor Crăciunului, prezintă sceneta despre Naşterea Domnului, îmbrăcaţi în costume foarte frumoase, în cadrul unor decoruri minunate, care pot rivaliza cu cele de pe scenele de teatru profesioniste. Pe lângă colecţiile de icoane pe sticlă, bucăţi de etamină cusute cu o pricepere copilărească, ouă încondeiate, în luna martie, artizanii bunului-gust confecţionează mărţişoare pe care le oferă tuturor fetelor şi femeilor din sat. Începutul primăverii este totodată momentul potrivit pentru a curăţa localitatea natală de gunoaiele aruncate la voia întâmplării. Mulţumit de rezultate, preotul îşi răsplăteşte discipolii cu premii şi cu excursii la mănăstiri, obiective istorice sau la muzeu, film, teatru, grădina zoologică. Toate aceste gesturi caritabile sunt posibile prin suportul financiar constant al unor săteni, al familiei Vlad şi Oana Păunescu, cât şi al familiei Florin şi Luiza Vârlan.

Într-o aşezare supranumită olimpică, datorită amplasării pe raza acesteia a Comitetului Olimpic Român, până şi preotul se dovedeşte a fi un bun sportiv, calitate ce îl ajută să îşi apropie tot mai mulţi tineri, pe care reuşeşte să-i cunoască mai bine în ipostazele de coechipieri la meciurile de fotbal. Când vorbeşte despre potenţialul copiilor români, părintele Gabriel are o strălucire caldă în ochi, de parcă s-ar vedea în ei reflexia unei medalii de aur. Fie că sunt vlăstarele fragede din parohie, fie că sunt aceia pe ale căror frunţi se odihnesc laurii, ei sunt viitorul şi le acordă tuturor, în aceeaşi măsură, răbdarea şi sfatul cuvenite. Despre legătura preot - sportivi, parohul Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” explică: „Comitetul Olimpic Român este o bază de antrenament a sportivilor olimpici, unde vin diverse loturi, ca de exemplu: canotaj, gimnastică, judo, scrimă. Legătura acestor sportivi cu Biserica ţine de fiecare în parte: unii sunt mai apropiaţi de Dumnezeu, alţii mai puţin. Cei din prima categorie merg pe jos 1,5 km şi vin la noi duminicile, pentru că simt nevoia să se roage. Au fost sportivi care mi-au cerut să-i spovedesc. Cea mai frumoasă surpriză am primit-o din partea lotului de judo şi a celui de canotaj, reprezentate de sportive cu vârste de la 16 ani la 22 ani, care au stat la spovedit până târziu în noapte, după ora 12:00. M-am bucurat tare mult şi le-am acordat toată atenţia, deoarece noi, ca preoţi, nu ne permitem să ratăm a ne îngriji de sufletele acestui segment de vârstă (15-30 de ani), care ajunge mai rar la biserică”.