„Dorul este heraldul inefabilului românesc“, spunea scriitorul Vasile Ghica, definind aforistic starea ontologică a fiinţei noastre ca neam. O parte a „paşaportului“ cu care ne legitimăm în Creaţie, pentru că cealaltă o reprezintă credinţa. Oriunde s-ar afla, românul trăieşte în dor de acasă şi de cer. Cele două „bucăţi de suflet“ se împlinesc în Biserică. De aceea, oriunde ajunge, românul poartă cu sine dorul şi Biserica. Pentru conaţionalii care trăiesc în oraşul toscan Lucca, din Italia, şi în împrejurimi, existenţa Parohiei „Sfântul Antonie cel Mare“ este o cerească împlinire.
Identitatea unei comunităţii româneşti din diaspora devine certitudine numai în momentul în care în mijlocul ei se „naşte“ Biserica. Înfiinţarea în 2005 a Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Antonie cel Mare“ din Lucca, Italia, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale, a însemnat, în fapt, confirmarea actului de existenţă al comunităţii româneşti în această antică aşezare toscană, cunoscută în epoca renascentistă ca „oraşul celor o sută de biserici şi turnuri“. Tot atunci, a fost numit paroh părintele Liviu-Octavian Marina Fiţ.
Liturghie ortodoxă la Lucca
Prima Sfântă Liturghie ortodoxă în limba română a fost săvârşită la Lucca în Duminica Floriilor din 2005, în Biserica „San Cristoforo“, oferită temporar românilor de către autorităţile ecleziale locale. În anul următor, la 22 ianuarie, de pomenirea Sfântului Atanasie Persul, ocrotitorul sfântului locaş ce urma a fi încredinţat după restaurare comunităţii româneşti, Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan, Episcop-vicar pe vremea aceea al mitropoliei, a slujit prima Sfântă Liturghie arhierească. La 5 mai 2007, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif şi a Preasfinţitului Părinte Episcop Siluan, Monseniorul Italo Castelliani a încredinţat, oficial, Biserica „Sfântul Antonie cel Mare“ parohiei româneşti.
Au urmat ani de muncă şi jertfă pentru înzestrarea bisericii cu catapeteasmă, icoane bizantine, strane, tronuri arhiereşti, policandre etc.
Frumuseţea sfântului locaş, poziţionarea lui la mijlocul distanţei dintre Roma şi nordul Italiei au fost elementele care au determinat alegerea acestei parohii ca loc al întronizării primului Episcop ortodox român al Italiei, în persoana Preasfinţitului Părinte Siluan. Evenimentul public cel mai deosebit din viaţa parohiei avea să se petreacă pe 8 mai 2008, în prezenţa a opt ierarhi ortodocşi din ţară, Franţa, Germania şi Statele Unite, şi a 90 de preoţi şi diaconi din episcopie.
„Mica Românie“ din Toscana şi-a desăvârşit împlinirea prin împodobirea bisericii cu o extraordinară pictură în tempera grasă, de către echipa maestrului Emil Stoica, lucrare pionierat, finalizată în 2013, despre care maestrul Grigore Popescu scria în referatul de verificare: „Este o pictură densă… care face o impresie bună, frumoasă, sănătoasă în mediul românesc, dar şi apreciată de reprezentanţii locali şi populaţia creştină ortodoxă sau catolică“.
A trăi dorul de ţară
„În jur de 4.000 de români trăiesc în Lucca şi în împrejurimi, din care aproximativ 300 frecventează regulat biserica. Sunt persoane care îngrijesc bătrâni, fac curăţenie, lucrează în construcţii, în aşezăminte sociale, în fabricile de hârtie din zonă, ca şoferi etc. Oameni care participă la Sfânta Liturghie, se spovedesc, se împărtăşesc şi susţin, după puteri, proiectele parohiei“, ne mărturiseşte părintele paroh Liviu-Octavian Marina Fiţ, pe care îl întreb cum trăieşte sfinţia sa dorul de acasă.
„Dorul de ţară nu este un sentiment despre care să pot spune că nu mă copleşeşte uneori. Mai ales în preajma marilor sărbători. Pentru fetiţa mea cea mare însă, care a venit în Italia când avea doar doi ani, sau pentru ceilalţi trei copii ai noştri care s-au născut în Lucca, viitorul înseamnă aici. Dorul este simţit mai acut de românii în vârstă, care trăiesc departe de ai lor. Pentru cei cu familii şi rude în Italia, situaţia este alta. Dar ceea ce simt eu că ne lipseşte nouă în Occident este faptul că nu vedem la tot pasul biserici ortodoxe, ca acasă, prin faţa cărora trecând să ne închinăm“, ne spune părintele.
Am mai dorit să aflu de la sfinţia sa cum se trăieşte în diaspora legătura dintre preot şi credincioşi. „Am să vă povestesc ceva petrecut în prima mea săptămână de slujire la Lucca: era Joia Mare a anului 2005. Atunci eram fără familie aici. Soţia şi fetiţa au venit de-abia în septembrie 2006. Ei bine, în acea zi, după Denia celor 12 Evanghelii, pe care le citisem direct din Scriptură, neavând pe atunci o Sfântă Evanghelie, mai multe persoane au rămas la spovedit. Puţin înainte de miezul nopţii, s-a apropiat de mine un credincios şi mi-a şoptit la ureche: «Părinte, dacă doriţi să luaţi un moment de pauză, să ştiţi că v-am adus ceva de mâncare...!» Pentru mine, acest gest a fost dovada clară că românilor din Lucca le pasă de păstorul lor…“, mărturiseşte părintele paroh.
Biserica, pilon al echilibrului
„Heraldul inefabilului românesc“ este trăit departe de casă şi ca dor de bunici. De cei „care îşi învaţă nepoţii «tainele credinţei»“, cum ne spune părintele paroh. Nevoie de impropiere pe care o plineşte însă părintele prin cateheze duminicale, prin activităţi de Crăciun, de Paşti, în celelalte sărbători, când cei mici învaţă în Biserică să dăruiască. Să-şi iubească aproapele şi pe Dumnezeu. „Pentru că Biserica şi credinţa în care ne-am născut sunt pilonii care ne susţin echilibrul între îndatoririle creştineşti şi cele ale vieţii sociale, viaţă marcată de prea multă agitaţie şi nesiguranţă în Occident. Sunt fericit să constat că mulţi conaţionali au conştientizat aici, departe de ţară, ce înseamnă a fi ortodox. Aici s-au apropiat mai mult de Biserica neamului, descoperindu-i nu numai zidirea spirituală, ci şi rolul coagulant al simţirii autentice naţionale“, mai spune părintele Liviu-Octavian Marina Fiţ.
Sfârşim această întâlnire cu părintele din Lucca şi cu românii sfinţiei sale cu sentimentul că tocmai ne întoarcem acasă după un colind. Căci un colind este până la urmă orice întâlnire cu fraţii, orice gând, orice lacrimă pentru ei, cei de departe, pe care îi purtăm în ferestrele sufletelor ca pe nişte flori dalbe de măr…
