În apropiere de Piața Unirii, lângă ruinele fostei Curți Domnești, se înalță silueta impunătoare a Bisericii „Sfântul Anton”-Curtea Veche, în care s-au rugat Mihai Viteazul, Matei Basarab, Ștefan Cantacuzino sau Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu. Istoria bogată a acestui locaș de rugăciune din centrul istoric al Capitalei este legată de evlavia și credința ctitorilor, mai ales ale domnitorilor care au contribuit la refacerea şi înfrumusețarea lui.
Biserica Domnească cu hramul Bunei Vestiri a fost construită în timpul celei de-a doua domnii a lui Mircea Ciobanul (1558-1559), fiind terminată și zugrăvită de urmașul său, Petru (Pătraşcu) cel Tânăr (1559-1568). Paternitatea lui Mircea Ciobanul asupra locașului, confirmată de un document din 13 mai 1563, este dovedită şi de tabloul votiv al domnitorului și al Doamnei Chiajna, aflat pe latura nordică a bisericii.
Părintele paroh Gheorghe Zaharia aminteşte faptul că biserica nu a trebuit să reziste doar calamităţilor naturale, ci şi distrugerilor provocate de invadatori: „Datorită amplasamentului său, în cadrul Curţii Domneşti, biserica a fost ţinta prădătorilor care atacau capitala Ţării Româneşti. Curtea îşi punea la adăpost valorile. Biserica nu putea ascunde cele necesare cultului, de cele mai multe ori obiecte valoroase dăruite de domnitori, ele rămânând pradă cotropitorilor. Astfel se explică faptul că biserica nu beneficiază de foarte multe obiecte de valoare pe care le-a avut în trecut”.
Prima modificare importantă a locaşului a avut loc în timpul lui Ștefan Cantacuzino (1714-1716): „Iniţial, locaşul era prevăzut doar cu partea de naos, iar partea de pronaos era un pridvor mare. Domnitorul a hotărât dărâmarea peretelui de la intrare şi închiderea cu zid a pridvorului, mărind considerabil suprafaţa bisericii. În plus, el a refăcut şi pictura şi a restaurat catapeteasma”, ne arată părintele paroh.
Importanţa bisericii a scăzut după mutarea reşedinţei domneşti la noua curte de lângă Mănăstirea Mihai Vodă, în timpul lui Alexandru Ipsilanti. De aceea, la începutul secolului al 19-lea, în ciuda unor lucrări de întreţinere, locaşul era departe de strălucirea de altădată. Mai mult, incendiul din 1847, care a mistuit atunci numeroase clădiri din centrul Capitalei, a afectat şi fosta Biserică Domnească.
Sfântul Cuvios Antonie cel Mare devine ocrotitor al locașului
Lucrările executate după acest incendiu au schimbat aspectul exterior al monumentului, care a devenit neogotic. Toată cărămida aparentă a fost astupată cu tencuială, s-au ridicat stâlpi aparenţi pe laturile bisericii, iar la intrare s-a făcut un mic pridvor. La interior a fost executată o nouă pictură, deoarece fresca din 1715 fusese afectată de incendiu şi s-a ridicat o nouă catapeteasmă. După încheierea lucrărilor, la 22 martie 1852, a avut loc târnosirea bisericii. Tot în acest context a fost adusă în locaşul de rugăciune şi icoana Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, păstrată intactă în mod miraculos după ce bisericuţa care o adăpostea a fost mistuită în întregime de marele incendiu, Biserica Domnească primindu-l pe sihastrul egiptean ca ocrotitor spiritual.
Revenirea la aspectul inițial sub supravegherea lui Nicolae Iorga
O nouă restaurare a bisericii a fost executată între anii 1928 și 1935 de arhitectul Horia Teodora. Această lucrare, supravegheată de Nicolae Iorga, a avut marele merit de a fi redat monumentului aproape întru totul înfățișarea și strălucirea de la început. Soclul, succesiunea de ocnițe de la partea superioară, contraforturile, cornișa, acoperișul și turla au căpătat forma și frumusețea lor inițială. Cele mai multe dintre adăugirile străine arhitecturii originale, făcute de-a lungul veacurilor, au fost îndepărtate. A fost desfăcut stratul gros de tencuială de factură neogotică care acoperea fațadele, dându-se la iveală înfăţişarea bisericii din secolul al 16-lea. În acelaşi context au fost construite o nouă clopotniţă şi două imobile, care au servit drept case parohiale pentru slujitorii bisericii, iar în prezent ca muzeu parohial şi centru social.
După cutremurul din anul 1977 a fost nevoie de noi lucrări pentru repararea bisericii: s-au consolidat turla și clopotnița, s-a reînnoit în parte portalul și s-au schimbat treptele de la intrare. La interior, a fost restaurată pictura din 1852 de pictorița Virginia Videa, care a pictat din nou și turla.
Ample lucrări de punere în valoare a ansamblului arhitectonic
Din 2007, la iniţiativa părintelui paroh Gheorghe Zaharia, au fost demarate ample lucrări de restaurare a întregului ansamblu arhitectonic. În anul 2007 a fost restaurată pictura bisericii, iar în anul 2008 a fost restaurată catapeteasma. În acelaşi an, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a acordat Bisericii „Sfântul Anton”-Curtea Veche statutul de Paraclis Patriarhal. Un an mai târziu a fost amenajat muzeul parohial. Ulterior s-a intervenit la exteriorul bisericii, desfăşurându-se lucrări pentru consolidarea și restaurarea exterioară a acesteia, precum şi a clopotniţei şi a imobilului ce găzduieşte muzeul parohial.
Din anul 2017, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi prin eforturile părintelui paroh, a fost aşezat permanent pentru cinstire în Biserica Domnească un fragment din moaştele Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, de la biserica abației Saint-Antoine-l’Abbaye, din localitatea L’Abbaye de Saint-Antoine, de lângă orașul francez Grenoble.
Mărturie peste timp a filantropiei românești
În prezent, Biserica „Sfântul Anton”-Curtea Veche este o oază de liniştire duhovnicească în agitaţia centrului Bucureştilor. Locaşul de rugăciune este mărturia peste timp a generozităţii domnitorilor şi ctitorilor din toate timpurile, care s-au preocupat de refacerea şi înfrumuseţarea bisericii, dar mai ales de dăinuirea acesteia în contextul vremurilor grele pe care le-a înfruntat. În acest sens, părintele Gheorghe Zaharia, parohul bisericii, ne-a mărturisit că „de-a lungul timpului s-au găsit oameni cu credinţă şi cu dragoste de Dumnezeu, cu dorinţa de a conserva ce au primit de la înaintaşi, dar şi cu dorinţa de a lăsa posterităţii spaţii sacre, unde credincioşii să poată veni să se întâlnească cu Dumnezeu”.
De asemenea, muzeul parohial, prin exponatele sale, dă mărturie cu privire la vechimea bisericii, dar şi la dărnicia domnitorilor care i-au călcat pragul. Din păcate, năvălirea în mai multe rânduri a turcilor şi tătarilor nu a făcut posibilă expunerea mai multor obiecte de la începuturile sale. Cele mai vechi exponate din muzeu sunt o icoană a Sfintei Treimi, care a făcut parte din catapeteasma ridicată la restaurarea din 1715, şi o anaforniță donată de Sfântul Constantin Brâncoveanu.
Icoana și moaștele sfântului ocrotitor, mângâiere pentru credincioși
Acum, poate mai mult decât oricând, în ctitoria domnitorului Mircea Ciobanu, care şi-a recăpătat strălucirea de odinioară, Sfântul Antonie cel Mare binecuvântează pe cei care vin să îi ceară ajutorul, prin sfintele sale moaşte şi prin sfânta sa icoană. Acest lucru se datorează în special ctitorilor care au dorit nu doar să repare sau să înfrumuseţeze locaşul sfânt, ci să îl transmită şi generaţiilor viitoare. În acest sens, părintele Gheorghe Zaharia ne-a spus că „la fiecare moment de cumpănă din istoria acestei biserici s-au găsit ctitori care au manifestat un interes deosebit nu neapărat pentru îmbunătăţirea locaşului, ci mai ales pentru păstrarea lui în forma şi starea iniţială, pentru cei care vor dori, peste secole, să vină şi să aducă aici slavă lui Dumnezeu”.
În curtea bisericii parcă timpul a rămas pe loc. Dovadă a trecerii anilor mai sunt doar ruinele Curţii Domneşti, din care a făcut parte şi Biserica Sfântului Antonie cel Mare. Din acest motiv, ea rămâne unul dintre cele mai vizitate obiective din Capitală. Cu privire la acest aspect, părintele paroh a subliniat faptul că „Biserica «Sfântul Antonie cel Mare» a fost întotdeauna apreciată de credincioşi. De asemenea, turiştii, mai ales cei străini, rămân uimiţi de frumuseţea sa. Aproape zilnic găsim grupuri în curtea bisericii, care nu pot rezista tentaţiei de a face măcar o fotografie. Biserica în sine e frumoasă, chiar şi fără ultimele lucrări de restaurare, dar e la fel de adevărat că după finalizarea acestora ea are o altă lumină. Eu mereu am avut credinţa că oricine primeşte ceva în dar din partea înaintaşilor, cum am primit noi biserica de la cei dinaintea noastră, este dator nu doar să îl menţină în starea în care l-a primit, ci să-l dăruiască urmaşilor într-o stare mult mai bună”, încheie părintele paroh Gheorghe Zaharia.
