Biserica valahă din L’vov, o inimă românească într-o lume slavă

Strada Bogdan Hmelniţki, nr 77, din oraşul ucrainean L'vov, este locul unde se află una dintre cele mai puţin cunoscute biserici ridicate de domnitorul moldovean Vasile Lupu (1634-1653). Localnicii cartierului îi spun "Biserica valahă", fără să poată explica de ce o numesc aşa. Pentru românii ajunşi aici de la sute şi sute de kilometri, Biserica valahă reprezintă însă o părticică din acel "acasă", inconfundabil, uşor, tainic şi reconfortant, ca o "muşcătură" de aer "mestecată" lângă zidurile Voroneţului.

Gândindu-te cum a rezistat, veac după veac, acest însemn creştin românesc într-o lume slavă, ateizată aproape complet de bolşevism, nu poţi să nu-ţi ridici ochii spre cer ca să-I mulţumeşti Domnului, pentru că numai El putea să­şi trimită cetele îngereşti să o protejeze.

Cum intri în curtea bisericii, descoperi, surprins, chipul bourului moldav, bătut pe o stemă a Moldovei, săpată într-o placă de bronz înnegrită de vreme, ieşită parcă direct din zidul alb ca laptele al lăcaşului. Sub blazon, câteva cuvinte scrise într-o limbă ciudată ce aduce cu slavona veche nedesluşite, se spune, de nimeni până acum, ne pun pe jar. Încercăm să descifrăm textul, dar renunţăm, căci nu putem citi slova.

Lăcaşul, care aparţine astăzi cultului ortodox de rit vechi, a rămas, în mare, acelaşi ca pe vremea în care a fost ridicat. Pe porţiuni însemnate, "centura" din piatră (chiar dacă este vopsită cu negru) "trădează" stilul arhitectonic al bisericilor din Bucovina noastră. Partea de sus a pereţilor este din cărămidă şi a fost zidită în 1919.

Biserica valahă a fost ridicată pe moşia domnului moldovean în 1645, după cum ne spune părintele Igor, slujitor al acestui altar, şi are două hramuri: Muceniţa Parascheva şi Prepodavna (Sfânta Vineri) Parascheva. Primul hram a fost dat în amintirea Patimilor Mântuitorului, iar cel de-al doilea, pentru că sfânta era şi ocrotitoarea animalelor care păşteau la marginea localităţii, unde fusese înălţată biserica.

Bourul Moldovei şi un iconostas impunător

Intrăm în lăcaş cu smerenie. Slujba este pe sfârşite. Credincioşii cântă "Hristos a înviat".

Privim uimiţi iconostasul aurit, de o frumuseţe stranie, care se înalţă pe cinci nivele, lucru foarte rar întâlnit în bisericile ortodoxe. Deasupra grinzii care desparte pronaosul de naos descoperim aceeaşi stemă cu bourul Moldovei, basorelief orginal, fixat acolo pe vremea lui Vasile Lupu.

După slujbă, părintele Igor a fost foarte bucuros să ne primească şi să afle că nişte români de dincolo de munţi au venit să le vadă biserica pravoslavnică. El ne-a spus că iconostasul este celebru şi că a fost realizat pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, de meşteri din L'vov, conduşi de Feder Sincovici. Această adevărată operă de artă a supravieţuit unui incendiu şi, după cum se poate vedea, a fost destinată unei alte bisericii, deoarece este mai mare. Nu se ştie cum a ajuns aici. Dar ceea ce îl face remarcat este pictura Patimilor lui Iisus, care sunt foarte rar redate pe iconostase.

O icoană făcătoare de minuni şi sfinte relicve

La un moment dat, observăm cum oamenii se închină în faţa unei icoane a Maicii Domnului cu Pruncul. Aflăm că este o icoană făcătoare de minuni, foarte venerată de credincioşi, despre care nu se ştie de unde provine şi nici cum a ajuns în lăcaşul ridicat de Vasile Lupu. Preotul ne mai mărturiseşte că în altar există o cruce în care se află o sfântă relicvă despre care se spune că a aparţinut Însuşi Mântuitorului, dar refuză să ne spună despre ce este vorba.

După aproape o oră, părăsim lăcaşul ridicat de Vasile Lupu, aici, la sute de kilometri de scaunul său domnesc, cu sentimentul că am păşit pe o palmă de pământ românesc. Şi, în drum spre microbuz, uitându-ne la iconiţele cu Sfânta Parascheva primite de la părintele Igor, gândurile ne­au zburat spre Biserica "Trei Ierarhi", din Iaşi, acolo unde moaştele sfintei ocrotitoare a întregii Moldove veghează şi asupra sufletului celui care, cu secole în urmă, a înălţat întru Domnul loc de închinăciune pentru cei care îi munceau moşiile, pe pământuri leşeşti, pe atunci.

▲ Vasile Lupu, mare protector al creştinătăţii

Contemporaneitatea l-a cunoscut pe Vasile Lupu şi ca un mare protector al religiei creştine. Grija faţă de Biserică i s-a manifestat prin reparaţia şi construirea lăcaşelor de cult. În acest sens, menţionăm vestitele mănăstiri Trei Ierarhi şi Golia din Iaşi, bisericile Stelea din Târgovişte (Muntenia), Sfântul Dumitru din Orhei şi cea din oraşul Chilia etc. În timpul domniei lui, în Moldova a fost înregistrată funcţionarea a cel puţin 40 de mănăstiri şi schituri, la care se adaugă şi câteva sute de biserici. Faptul i-a impresionat mult pe misionarii catolici, care, frapaţi de cele văzute, notau cu satisfacţie că Ţara Moldovei "e plină de biserici şi mănăstiri". Atitudinea evlavioasă a acestui creştin adevărat faţă de lumea ortodoxă a depăşit graniţa spaţiului românesc. În clipe de grea încercare, domnitorul Vasile Lupu a susţinut moral şi financiar patriarhiile din Constantinopol, Alexandria şi Antiohia - toate aflate pe teritoriul Imperiului Otoman. Mai mult decât atât, în 1644, patriarh al Ierusalimului devine Paisie al II-lea, care iniţial exercitase funcţia de egumen într-o mănăstire din Ţara Moldovei. Acesta a avansat graţie intervenţiilor voievodului ieşean pe lângă înaltul cler ortodox cât şi pe lângă Poartă. În jurnalul său de călătorie, Paul de Alep nota: "...Cuvântul lui (Vasile Lupu - n.n.) era cu greutate în lumea întreagă din cauza mărinimiei şi binefacerilor sale, el era cunoscut în toată lumea...", ştiut fiind "cu câtă râvnă ridica el biserici şi mănăstiri şi ajuta pe toţi". Sfârşitul măreţului domnitor al Moldovei a fost dramatic. Izolat din cauza pierderii scaunului domnesc, după un scurt popas în Ucraina şi Crimeea, a fost închis de turci în renumita fortăreaţă Şapte Turnuri, "la popreală, nu la închisoare". La bătrâneţe, a avut totuşi de trăit o mare bucurie. Fiul său, Ştefăniţă, va ajunge în 1659 domn al Moldovei, dregătorie pe care însă o va pierde curând după adormirea părintelui său, în 1661.

În memoria demnitarilor otomani, Vasile Lupu a rămas ca "principe de aur", iar Miron Costin scria astfel despre acesta: "Fericită domnia lui Vasilie-vodă, în care, de au fostu cândva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţie, cu mare fericire şi tragănată până la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fostu".