Încă de pe la 1760, Pomârla a fost moșie a boierilor Bașotești, cunoscuți dregători ai Moldovei. Ioniță Bașotă a fost mare spătar al Moldovei, „brigadir și cavaler rusesc”, după cum scrie pe piatra sa funerară. El a depus jurământ țarului și a fost apoi administrator în Basarabia țaristă. Fiul său, boierul luminat Anastasie Bașotă, a fost cel care s-a ocupat îndeaproape, încă de la vârsta de 19 ani, de moșiile familiei din Moldova de dincoace de Prut. Iar Pomârla era cea mai însemnată dintre acestea. Un fel de „centru de comandă”, din care boierul diriguia treburile tuturor pământurilor pe care le deținea în nordul Moldovei.
Aproape de granița României cu Ucraina, în nordul județului Botoșani se află satul Pomârla, așezare veche de aproape șase veacuri. Locul e o blândă înșiruire de coline, pe care verdele se așază fără zgârcenie, odrăslit din codrii seculari ce se fac totuna cu orizontul. Lesne de înțeles, numai dintr-o privire, de ce la 1940, vecinul de la răsărit a trasat lacom granița prin inima vechiului ținut al Herței, despărțind, într-o singură noapte, familii, rubedenii, sate, tăind grădinile gospodarilor în două, mutilând suflete și minți. Azi, numai geografia, urmându-și legile sale, păstrează mărturia unității teritoriale de altădată. Timpul acela teribil a săpat adânc, ca într-o rană, în memoria oamenilor. Căci nu departe, „peste sârmă”, se văd satele românești megieșe, alipite samavolnic de ruși, azi aflate pe teritoriu ucrainean.
Încă de pe la 1811, bătrânul Bașotă a construit în vatra Pomârlei conac și acareturi întinse și biserica nouă, de zid, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, sfințită, în 1813, de însuși Mitropolitul Veniamin Costachi. A ridicat-o lângă vechea bisericuță de bârne, pe locurile fostelor chilii ale călugărilor ce slujiseră în acel locaș. Bisericuța de lemn a dăruit-o sătenilor din Corjăuți, din apropiere, să aibă și ei loc de închinare. „Boierul Anastasie Bașotă i-ar fi fugărit pe călugări, ca să vină preot de mir. Și se spune că i-ar fi fugărit pe Măgura Ibăneștilor”, îmi spune părintele Eugen Niță, parohul bisericii Bașoteștilor din Pomârla, în vreme ce facem roată, prin curtea largă a locașului, să găsim locul pe care a fost altarul minusculei biserici de lemn, „călătoare” la Corjăuți. „Dar călugării s-ar fi întors pe dealul vecin, pe Staniște, și de-acolo ar fi blestemat că cine va sta în locul lor «să rămână călugăr»”.
Și, potrivit legendei locului, blestemul s-ar fi împlinit în familia preotului de mir care avea să vină în biserica Pomârlei. Nimeni altul decât cel ce va deveni unul dintre marii ierarhi ai Ortodoxiei noastre - Episcopul Galaților, Cosma Petrovici. „I-a murit, se spune, preoteasa și ultimul copil. Apoi el a fost numit vicar la Iași, apoi episcop de Hotin și mai în urmă episcop de Galați”, povestește părintele Niță.
Povestea blestemului călugăresc și descoperirea că aici, în biserica Bașoteștilor, slujise Episcopul Cosma Petrovici au dat încă și mai mult aer de legendă locului. Iar părintele Niță, împătimit de istoria românească, dar și mai abitir de istoria așezării pe care o păstorește, l-a sporit cu dublă măsură, mai ales prin harul său de a povesti. Din mers, printre explicațiile despre clădirile pe lângă care trecem, aflu că a venit la Pomârla ca tânăr absolvent, în 1980. De loc e din Neamț, așa că s-a obișnuit aici, „pe dealurili aiestea”, care-i amintesc de satul lui de sub munte. „La câmp, n-aș fi putut să stau, dar aici mi-a plăcut. M-a chemat Bașotă și apoi nu mi-o mai dat drumul”, îmi spune zâmbind.
Și-i drept ce spune, căci a devenit, în timp, poate cel mai bun cunoscător al istoriei acestei familii boierești atât de vestite, dar mai ales a biografiei lui Anastasie „Nastasache” Bașotă, boier iubitor de neam, de glie românească și de biserică, mare filantrop și luminător al satelor de pe moșiile sale. Știe tot neamul, pe de rost, toate întâmplările sonore din viețile boierilor, bucuriile sau neîmplinirile, firea și năravurile unuia sau altuia, ce și cât a făcut fiecare în viață.
„Ca să iei o parohie ca asta, și cu biserică monument, în perioada comunistă, atunci când nu li se prea dădea importanță, a fost destul de greu”, continuă parohul. Dar asta nu l-a descurajat. A preluat, chiar în acele vremuri grele, nu doar biserica Bașoteștilor și uriașa lor moștenire culturală, ci mai ales misiunea de a nu lăsa pieirii zestrea aceasta și nici uitarea să se așeze peste numele vrednicilor ctitori. Și, în bună măsură, a reușit.
Odoare, cărți bisericești, documente vechi, ilustrative pentru epoca din care vin, sunt păstrate azi în muzeul amenajat în clădirea primei școli particulare de la sat, pentru fiii de țărani, înființată de Anastasie Bașotă în 1838. Azi, poartă numele fostului preot de mir - Centrul cultural social „Episcop Cosma Petrovici”. „Când am venit eu în Pomârla, după prima slujbă, părintele bătrân, care era aici, a coborât din podul acestei clădiri o traistă. Mi-a dat-o. Ce era înăuntru? Veșmintele, o cruciță de mână și un pomelnic autentificat al părintelui Petrovici”, își amintește parohul.
Cu aceste piese a început, în urmă cu câțiva ani, să amenajeze o secțiune specială în muzeu, dedicată moștenirii spirituale a Pomârlei. Așa a salvat multă carte bisericească, icoane, sfinte daruri, o foarte interesantă Kondică matriculară, de la 1880, în care „Primăria Pomârla cu cotunele” înregistra nașterile pruncilor satului, dar și un la fel de interesant Registru Eșire al Epitropiei Bisericii Pomârla, din anii 1891-1892.
O ctitorie unicat
Ieșim din odăile fostei școlițe, lăsând în urmă documentele îngălbenite de vreme, ca să intrăm, câțiva pași mai încolo, în biserica Bașoteștilor, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”. Ridicată de Ioniță - tatăl, în perioada 1811-1813, a fost restaurată în 1859 de Anastasie-fiul. Potrivit pisaniei, acesta a înălțat turnurile, a înnoit acoperișul, a construit pridvorul, iar înăuntru a poleit catapeteasma, înzestrând locașul cu cele de trebuință. „Boierul a adus multe odoare, cele mai multe lucrate în atelierele Kievului. Catapeteasma din lemn de tei, cu toate icoanele, făurită atunci, este, de fapt, cea care dă caracterul unicat al acestei biserici. Pentru că pe partea din spate, din altar, e îmbrăcată în mușama pe care este pictat Crezul cu cele 12 articole, la bază fiind patru icoane ce reprezintă patru Sfinţi fără nume”, îmi explică părintele. Tot de la Kiev a adus și chivotul masiv, de argint, trusa pentru Sfânta Împărtășanie, Sfinte vase din aur și argint, sfeșnice de alamă și argint, dar mai ales un Sfânt Epitaf lucrat pe brocart turcesc, cu fir de aur şi argint, cu inscripţia: ,,ANASTASIUS DE BASCHOTTA - MDCCCLXVII”.
La interior, biserica e asemeni unei bijuterii atent șlefuite. Odoarele grațioase, rămase din vremea lui Bașotă, te coboară în timp, făcându-te să pricepi ce însemna, pe atunci, un locaș boieresc. Tocite blând, în timp, alămurile și argintăria din ferecătura icoanelor, îmbăiate în lumina amiezii, trimit luciri calde spre pridvorul în care e cripta Bașoteștilor. Un neam întreg șade la odihnă veșnică sub lespedea grea de piatră, pe care fiecare urmaș s-a îngrijit să scrie, pe scurt, povestea celor adormiți. Deasupra pietrei de mormânt, pomelnicul Bașotesc creionează, din nou, pe scurt, istoria neamului.
Iar pe peretele de vest, sub cafas, ca o supremă stampă a timpului lor - tabloul votiv. „Executate în mărime naturală, cele patru personaje, dispuse de la stânga la dreapta, sunt: brigadirul și cavalerul Ioan Bașotă cu soţia sa, Ileana (născută Costaki Lăţescu), nepoata acestora și fiica cea mică a logofătului, Sofia, și, în final, logofătul și cavalerul Anastasie Bașotă”, explică istoricul ieșean Ioan Iațcu, într-un studiu dedicat portretelor logofătului și cavalerului Anastasie Bașotă.
Ctitor neobosit
Însă nu doar biserica de la Pomârla a fost ocrotită de boierul Nastasache. Grija ca fiecare cătun, fiecare sat de pe moșiile sale să aibă loc de închinăciune a început cu mutarea bisericuței de lemn din Sfîrcăuți (com. Lișna) în satul Slobozia, de lângă Păltiniș, acolo unde se găsește și azi. Apoi, așa cum scria protoiereul dorohoian Constantin Ciocoiu, în Note la Monografia bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoiu, publicată în 1894, a ridicat, la Vlăsinești (jud. Botoșani de azi), în 1836, Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. De asemenea, a reparat, în 1847, biserica din Lișna, iar în 1859 a zidit biserica din Cucorăni și a început și restaurarea radicală a bisericii din Pomârla. Ba chiar le-a lăsat tuturor acestor biserici, spre folosință, prin testament, „un fond de 330 de fălci de pământ”, din care să se întrețină și după moartea sa.
