Bisericile de lemn, un patrimoniu aproape uitat

Multe dintre bisericuţele de lemn de pe teritoriul României necesită reparaţii capitale de urgenţă, altele, aflate într-o stare bună, cu o istorie de veacuri în spate, sunt insuficient cunoscute. Asupra lor trebuie să ne aplecăm cu grijă, pentru că dispariţia acestor lăcaşuri este echivalentă cu pierderea identităţii şi a istoriei locurilor pe care au fost construite.

Ne caracterizăm adesea ca un popor care nu ştie să-şi păstreze şi să-şi promoveze valorile, fie că vorbim de oameni, de locuri, de creaţii sau de monumentele de patrimoniu. Lucru deloc lipsit de adevăr, dacă ne gândim la câte astfel de valori se pierd în uitare, se degradează sau dispar pur şi simplu, pentru că nu găsim răgazul, înţelepciunea şi resursele necesare pentru a le proteja şi conserva. Din această categorie fac parte şi bisericile de lemn, un patrimoniu fabulos, despre care astăzi prea puţin se vorbeşte.

Ridicate încă din epoca medievală, multe astfel de bisericuţe au rezistat până în zilele noastre. Se întâlnesc în toate regiunile istorice ale ţării şi constituie prototipul artei populare în lemn al epocii în care au fost construite.

Cele mai cunoscute astfel de lăcaşuri sunt cele din Maramureş, impresionante prin înălţime şi prin tehnica folosită de meşterii lemnari.

Există însă şi în celelalte regiuni ale României o serie întreagă de bisericuţe de lemn, de dimensiuni modeste, dar de o remarcabilă frumuseţe, ce provine din armonia volumelor, eleganţa şi simplitatea decoraţiunilor, migala sculpturii miniaturale.

Bisericuţele de lemn din zona Moldovei impresionează nu doar prin trăinicia construcţiei, ci mai ales prin elementele de arhitectură, decor, prin forma construcţiei, trădând harul cu care meşterii care le-au ridicat erau înzestraţi. "Toate au proporţii reduse şi o anumită austeritate, inclusiv în ceea ce priveşte felul în care a fost lucrat lemnul. Întâlnim vechea tehnică de construcţie din bârne orizontale, îmbinate simplu, în căţei sau în cheutori, dar fără un exces de ornamentică. Elementele de decor sunt fie un simplu brâu, care încinge biserica, situat la înălţimea ochilor, bine meşteşugit, fie elemente solare. Unele biserici sunt trilobate, altele au formă de navă, unele au turlă, semn că au fost sub oblăduirea Domniei, altele sunt ctitorii boiereşti, altele sunt iniţiativa satelor răzeşeşti", explică Vasile Munteanu, directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Iaşi.

Apariţia bisericilor de lemn a fost o practică adânc înrădăcinată în tradiţia românilor, graţie unei civilizaţii a lemnului foarte dezvoltată. Tradiţia ridicării bisericilor de lemn s-a dovedit foarte puternică în mediul rural până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

O moştenire ce trebuie salvată

Multe dintre bisericile de lemn necesită reparaţii capitale de urgenţă, altele, aflate într-o stare bună, cu o istorie de veacuri în spate, sunt insuficient cunoscute. Toate însă merită atenţia şi grija noastră pentru că, prin pierderea lor, pierdem o bună parte din identitatea şi din istoria locurilor pe care au fost construite.

Tocmai din aceste motive, e bine de subliniat o dată în plus pericolul în care aceste monumente de patrimoniu se află. În timp, multe dintre aceste lăcaşuri de cult au fost uitate de autorităţi şi chiar de comunităţile locale şi, deşi extrem de valoroase, se află într-o avansată stare de degradare şi necesită de urgenţă lucrări de consolidare şi renovare. Majoritatea fiind clasate ca monumente istorice, restaurarea trebuie făcută profesionist, respectând tiparul original al bisericii. "În primul rând trebuie consolidat amplasamentul, pentru că, de multe ori, terenul şi fundaţiile sunt deplasate. După aceea, trebuie văzut cât din structura originală se poate menţine şi cât nu. Când există pictură, lucrurile se complică. Pictura interioară este valoroasă şi foarte greu de conservat pe lemn. Asta înseamnă că înainte de a consolida trebuie să intervină specialistul în pictură, să vadă cum poate conserva şi restaura frescele. Dacă unele părţi ale lemnului sunt atacate de cari, acestea trebuie scoase din operă şi înlocuite. Dar totul trebuie înlocuit după relevee şi exact după forma iniţială a bisericii. De asemenea, se fac cercetări pentru a vedea dacă de-a lungul timpului nu s-au făcut lucrări care au denaturat stilul iniţial al bisericii. Apoi, acoperişul se reface cu draniţă", explică procesul corect de restaurare a unei bsierici de lemn arh. Smaranda Gâlea, specialist în cercetarea monumentelor istorice, acreditat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Lipsa titlurilor de proprietate împiedică demararea procedurilor de restaurare

Din fericire, există şi cazuri în care comunităţile locale, prin eforturile preoţilor parohi, au pus umărul şi au reuşit să restaureze şi să conserve corect bisericuţele de lemn ridicate de înaintaşi. Există însă şi foarte multe cazuri în care, în ciuda bunelor intenţii ale parohiilor, procedurile de refacere nu au putut fi demarate din cauza lipsei titlului de proprietate asupra bisericii şi pământurilor pe care se află. Un astfel de caz este şi cel al bisericuţei de lemn cu hramul "Sfinţii Voievozi" de la Zlodica, din judeţul Iaşi. "Din această cauză, în 2008, noi am pierdut un proiect cu finanţare europeană pentru restaurarea bisericii, cu o valoare estimată la 100.000 de euro. Titlul acesta de proprietate stă la baza restaurării. Fără el, nu se poate începe nimic", explică părintele Ciprian Mînicaru, parohul de la Zlodica.

Biserica de lemn de la Putna, cea mai veche din ţară

Potrivit istoricilor, singura biserică de lemn medievală păstrată în România, cunoscută şi riguros datată în primii ani ai secolului al XV-lea, se păstrează la Putna, în judeţul Suceava. Bârnele vechi prezintă semne de numerotare, semn că biserica a fost cândva desfăcută şi mutată. De altfel, conform tradiţiei, această biserică a fost adusă de la Volovăţ în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cel mai probabil în ultimul deceniu, la iniţiativa voievodului Ştefan cel Mare (1457-1504), pe locul acesteia ridicându-se, între anii 1500-1502, actuala ctitorie de zid a lui Ştefan cel Mare.

Tot în judeţul Suceava, la Mănăstioara, se află o biserică de lemn pe care tradiţia o împinge mai mult de jumătate de mileniu în urmă, cândva după anul 1451.