Cocoţată pe un platou de sub muntele Lapoş, chiar în coasta Dărmăneştilor (judeţul Bacău), biserica de lemn „Sfinţii Voievozi“ e o poveste care nu încetează a se spune. Una despre o mână de ardeleni care au trecut munţii, spre Moldova, aciuându-se sub aceste creste primitoare, şi care au ştiut a se îngriji cum se cade de cele trebuitoare sufletului.
Pe Lapoş am ajuns într-o după-amiază caldă, după un urcuş abrupt, pe un drum nici pietruit, nici nepietruit, nici drept, nici cu gropi prea mari, aşa cum îi şade bine unei căi de acces aflate în vecinătatea unui oraş, în România. După traseul anevoios, priveliştea de pe Lapoş mi s-a părut un miracol. Albastrul şi verdele, ca într-un joc năstruşnic, s-au dat de-a buşilea, de jur împrejur, lăsând în urmă tuşe vii. Zugrăveala naturii e fără pereche, culorile au tonuri perfecte. Dinspre centura de munţi ce fac roată în jurul satului, nori bolfoşi, vineţi de supărare, vin înfulecând postate mari de cer, gata să se stropşească cu picuri grei la oameni, grădini şi case.
Dedesubt, cuminte şi răbdătoare, împresurată de un belşug de verde, stă biserica de lemn a satului. Ridicată la 1813, pentru cele câteva familii de păstori ardeleni, aceasta a fost o vreme metoc al Schitului Lapoş, aşezare monahală întemeiată în secolele XVI-XVII. În jurul acestui schit, ce se afla sub ocrotirea Sfintei Troiţe, s-au aşezat păstorii ardeleni veniţi de peste munţi, cu toate ale lor, formând cătunul ce mai târziu avea să devină un cartier al oraşului Dărmăneşti. „Acum, pe locul vechiului schit abia se mai deosebesc nişte ruine. Am făcut un foişor acolo, unde îi pomenim pe vechii monahi. Satul s-a născut în urma extinderii acestor familii de ardeleni. Aşa s-a şi conservat aşezarea. E o insulă de ardeleni aici, în munţii Moldovei. S-au căsătorit între ei. Au transmis din tată-n fiu îndeletnicirea aceasta, de crescători de animale“, povesteşte părintele Ionuţ Palade, parohul din Lapoş.
Potrivit unei inscripţii descifrate de cercetătorul Dorinel Ichim pe o Cazanie, ctitorul bisericii ar fi fost un călugăr de la Schitul Lapoş. În monografia bisericuţei stă consemnat că ieromonahul Mihail, originar din sat, a construit locaşul pe cheltuiala sa, înzestrându-l cu o seamă de cărţi şi icoane.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi“ din Lapoş este ridicată din bârne de stejar şi de brad, încheiate „în cheotori“, aşezate pe talpă de stejar şi pe o temelie de piatră de râu. Iniţial, acoperişul a fost de draniţă, însă aceasta a fost înlocuită în decursul timpului cu tablă.
Forma locaşului, ce pornea de la tiparul simplu al unei case ţărăneşti, a suferit unele modificări după Primul Război Mondial, în timpul unor reparaţii generale, astfel că aspectul său diferă azi de cel de la 1813. „Atunci s-au înlocuit o parte din bârne şi s-a mai extins corpul bisericii cu acest pridvor, pentru că devenise neîncăpătoare“, explică pr. Palade.
Ultimele reparaţii capitale au avut loc în anul 1950, când s-a schimbat din nou acoperişul, iar interiorul a fost repictat. De asemenea, în anii din urmă s-au făcut unele lucrări de întreţinere. „Am tratat bârnele cu o substanţă de protecţie împotriva incendiilor şi ignifugă în acelaşi timp“, spune parohul din Lapoş.
Interiorul, un tezaur de spiritualitate şi frumos
Potrivit tradiţiei locului, Schitul Lapoş s-ar fi închis pe la 1850. Aşa că multe dintre odoarele sale au fost aduse la bisericuţa sătenilor, închinată Sfinţilor Arhangheli. Astfel, din patrimoniul actual al bisericii fac parte o serie de icoane vechi, ce au aparţinut schitului, printre care de o mare valoare artistică este cea care-L reprezintă pe „Iisus Hristos Învăţător“, precum şi cea ce-o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul. De asemenea, tot de la acel schit provin câteva strane şi sfeşnice. „Catapeteasma este cea originală şi a fost pictată, se pare, în jurul anului 1830“, subliniază pr. Ionuţ Palade.
Interiorul prezintă unele particularităţi. Bolta, acoperită cu pânză de sac, a fost pictată integral, pictura fiind refăcută la 1912. Tot de la fostul schit, bisericuţa de lemn de pe Lapoş a păstrat câteva cărţi bisericeşti foarte valoroase: Cazania de la Bucureşti (1732), un Apostol, tipărit la Râmnic (1784), o Evanghelie tipărită la Blaj (1745) şi un Triodion tipărit tot la Blaj, în 1813.
Satul purcăreţilor
Potrivit vechilor documente, satul Lapoş s-ar fi numit Purcăreţ în secolele XVII-XVIII, denumire ce provine de la principala ocupaţie a localnicilor, aceea de crescători de animale, dar în mod special de porci. Legendele spun că în pădurile de făget sau de stejar din zonă porcii erau crescuţi liber, hrănindu-se cu jur şi ghindă. După ce erau îngrăşaţi, luau calea iarmaroacelor din Transilvania şi Ungaria, căci aceşti crescători de animale veniseră pe plaiurile Lapoşului de peste munţi, din Ardeal. Mai târziu, satul a căpătat denumirea de Lapoş, care, spune tradiţia locală, ar veni de la cuvântul unguresc „lapoş“, care înseamnă „teren mlăştinos“.
Din anul 1774, cătunul Lapoş a fost arondat Dărmăneştilor, în prezent fiind cartier al acestui mic oraş. În Lapoş se poate ajunge de pe şoseaua ce leagă Bacăul de Dărmăneşti, satul aflându-se la circa 60 de kilometri distanţă de oraşul reşedinţă de judeţ.
