Parcurgem şi azi, împreună, drumul bisericilor de lemn ale Moldovei, făcând popas pe malul Zeletinului, la Răchitoasa, în judeţul Bacău. Aici, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, boierul locului, clucerul Enache, a ridicat o biserică de lemn ce a rezistat până în zilele noastre.
Drumul până la Răchitoasa, aşezare aflată în extremitatea de est a judeţului Bacău, e o foarte vie lecţie de geografie. Înaintând, de la Podu Turcului, natura a modelat cu dărnicie relieful, zugrăvindu-l, sub mantia fiecărui anotimp, în fel şi chip. Drumul coteşte printre câmpuri colorate şi ochiuri de apă lucind şăgalnic sub suliţele de lumină scăpate din când în când de soarele întotdeauna prea grăbit. De-o parte şi de alta e însoţit de cocoaşele dealurilor, când blânde, unduindu-se sub streaşina cerului, când ascuţite, împungând tăriile, când masive de-a dreptul, asemeni unui parapet natural. Satele, să le numeri pe degetele de la o mână, se înghesuie la adăpost, sub spatele zdravăn al colinelor. Răchitoasa însăşi pare o cetate apărată de meterezele a două dealuri aşezate faţă în faţă.
Cotim pe un drumeag îngust spre Dealul Viei, acolo unde, pe la 1922, câţiva săteni s-au nevoit să aducă de pe dealul din faţă, de unde se afla încă de la 1677, lângă zidul unei vechi mănăstiri, bisericuţa de lemn ce aparţine astăzi satului. Sus, pe buza dâmbului, priveliştea e fără pereche. Toamna târzie s-a jucat cu toate culorile din tolbă, aşezând pe coastele împădurite cele mai chibzuite nuanţe de galben şi de foc.
Din toată zugrăveala asta, bisericuţa se distinge clar, trasând tuşe precise la graniţa cu cerul. Pe cât de frumoase au fost darurile naturii până aici, pe atât de straşnică e plămădită bisericuţa. Căci în trupul ei lemnul nu mai seamănă deloc cu un material dur, rigid, ci cu un aluat delicat, frământat şi modelat cu infinită grijă.
Stâlpişorii plini de graţie ai pridvorului deschis, ferestrele vegheate de pe toate laturile de săpătura „în floare“, funia colacului încingând cu atenţie silueta zveltă a locaşului, toate spun, de fapt, povestea acestui loc, a oamenilor lui şi a meşteşugului ce i-a făcut vestiţi în toată zona.
Un pic de istorie
Potrivit inscripţiei de la intrare, care citează documente de la Arhivele Statului din Bucureşti, biserica a fost construită din lemn de stejar, de stolnicul Enache Clucerul, în partea de nord-vest a satului, în imediata apropiere a actualei mănăstiri de la Răchitoasa. Istoria ctitoririi sale coboară până în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. La 1677, Enache, mare clucer (dregător care răspundea de depozitele şi magaziile domneşti în perioada medievală - n.r.) a construit, din lemn de pe loc, bisericuţa de lemn, pentru a servi drept schit Mănăstirii Răchitoasa. 20 de ani mai târziu, fiul clucerului, Ilie Ianache Ţifescu, construieşte o biserică nouă, de zid, ce se poate vedea şi astăzi. În timp, odată cu lucrările de refacere ale mănăstirii, bisericuţa de lemn a rămas în afara zidului de incintă, fiind strămutată de acolo în anul 1922, când a devenit biserica de cimitir a satului Răchitoasa. „Iniţial, hramul bisericii de lemn a fost Adormirea Maicii Domnului, aşa cum este şi hramul mănăstirii. A fost schimbat, nu se ştie când, aşa că noi prăznuim de multă vreme hramul Cuvioasei Parascheva“, spune părintele Iulian Huminiuc, parohul de la Răchitoasa.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Parascheva“ de la Răchitoasa este construită din bârne de stejar, aşezate pe talpă de stejar şi temelie de piatră de râu şi încheiate la colţuri „în căţăi“. La două treimi de talpă se remarcă brâul în chip de frânghie răsucită ce încinge bisericuţa, element arhitectural specific vechilor biserici moldoveneşti. Acoperişul, de şindrilă, se sprijină pe console - „cultuci“, aşa cum li se spune în zonă.
Tot la exterior se remarcă pridvorul deschis, sculptat cu deosebită măiestrie. Pe stâlpişorii săi se pot observa registre sculptate „în unghioară“. Un alt element extrem de valoros este portalul de la intrare, decorat cu acolade deasupra, iar de o parte şi de alta a uşii cu un motiv foarte rar - săgeata Sfântului Ilie, după cum explică cercetătorul Dorinel Ichim într-un studiu asupra bisericilor de lemn din judeţul Bacău.
Bogăţia de decoraţiuni a exteriorului este completată de elemente sculptate în „săpătură cu floare“ din jurul ferestrelor.
La interior bârnele au fost tencuite şi văruite în alb, conferind bisericuţei aerul cald al unei odăiţe din casa bunicilor.
Refaceri şi restaurări
În decursul timpului, locaşul a suferit mai multe refaceri, precum şi numeroase lucrări de întreţinere curentă. Una dintre acestea datează din anii 1922-1923, perioadă în care a fost strămutată de pe un deal pe celălalt al Răchitoasei. Atunci, când bârnele au fost încheiate din nou, pe Dealul Viei, au avut loc şi ample reparaţii. „Ultimele intervenţii au avut loc în anul 1969, iar noi facem eforturi în continuare pentru întreţinerea şi mai ales pentru menţinerea sa. Recent am schimbat şindrila de pe acoperiş, am schimbat talpa acolo unde era distrusă“, spune părintele Iulian Huminiuc, conştient că, pentru a rezista, un asemenea monument are nevoie de mult mai mult decât ceea ce înseamnă puterile financiare ale comunităţii.
Patrimoniul
În patrimoniul bisericii s-au păstrat cărţi de cult din secolul al XIX-lea, precum şi câteva icoane vechi, cele mai multe de la 1864. Tot atunci, susţine cercetătorul Dorinel Ichim, ar fi fost pictată catapeteasma şi o serie de icoane. „Multe dintre cărţile vechi au fost duse la Muzeul Mănăstirii Bogdana“, explică parohul de la Răchitoasa.
Dar patrimoniul bisericii de la Răchitoasa nu înseamnă doar icoane, carte veche sau catapeteasma, ci locaşul însuşi, o mostră de migală şi de ştiinţă în a da suflu lemnului. Iar din acest punct de vedere, interiorul, ca şi exteriorul, e un foarte bun exemplu. Iar pentru a înţelege că aşa stau lucrurile e suficient să admiri peretele despărţitor, decorat cu rozete, simbol al luminii, al soarelui etern.
Satul răchitelor
Veche aşezare, Răchitoasa a fost atestată documentar la 15 aprilie 1607, într-un act de danie al domnitorului Simion Movilă. „Legenda spune că aici, pe Valea Zeletinului, creştea multă răchită. De la acest arbore şi-ar fi luat denumirea satul Răchitiş. Dinspre Răchitiş, se pare, ar fi venit oamenii încoace, spre mănăstire, închegând actuala vatră a satului Răchitoasa“, explică părintele Iulian Huminiuc.
Răchitoasa este vestită în toată zona pentru mănăstirea de maici, biserica de zid a mănăstirii, datând de la 1697, fiind monument istoric. De asemenea, odinioară locul era cunoscut ca având cei mai buni meşteri lemnari şi în împletituri. „Un specific al locului sunt crucile din lemn masiv, asemănătoare troiţelor, făcute dintr-un trunchi de copac. Se mai pot vedea astăzi câteva asemenea cruci aici, în cimitirul din jurul bisericii“, spune parohul Iulian Huminiuc.
Astăzi satul face parte din comuna cu acelaşi nume, fiind situat în extremitatea estică a judeţului Bacău, aproape de graniţa cu judeţul Vaslui. Aşezarea se află la 60 de kilometri distanţă de oraşul reşedinţă de judeţ.
