Astăzi intrăm cu capul plecat pe portalul bisericuţei de lemn din Cerviceşti. O ctitorie boierească, ce adună între pereţii săi de bârne întreaga istorie a satului răsfirat între dealuri, la o aruncătură de băţ de târgul Botoşanilor.
Pe drept cuvânt părintele paroh a numit-o „inima aşezării“, căci aici, pe tăpşanul cu iarbă grasă, înconjurată de mormintele străbunilor şi păzită, la poartă, de clopotniţa veche, bisericuţa a ţinut vie credinţa localnicilor şi a găzduit privirile întrebătoare ale şcolarilor ce vor fi descifrat, odinioară, la lumina mângâietoare a candelelor, buchea cărţii.
La sfârşitul veacului XVIII, pe lângă codrii în care odinioară boncăluiau cerbii, la marginea aşezării de azi a Cerviceştilor, boierul Constantin Miclescu ridica o bisericuţă de lemn, drept mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate asupră-i. Construită din bârne zdravene de stejar, cioplite din bardă, aceasta a trecut întreagă peste aproape două veacuri şi jumătate. Chiar dacă timpul a brăzdat răni adânci pe temelie şi pe îmbrăcămintea sa de lemn, lăcaşul s-a încăpăţânat să rămână în picioare, ca un semn de biruinţă a credinţei şi dragostei de Dumnezeu.
Cu zestrea sa arhitecturală şi cu un inventar iconografic de excepţie, bisericuţa reprezintă un tezaur valoric de necontestat. Deloc întâmplător, este înscrisă pe lista monumentelor istorice de interes naţional din judeţul Botoşani şi este cunoscută ca fiind una dintre cele mai frumoase ctitorii în lemn din această zonă.
În curând, de pe bârnele îmbătrânite colbul va fi scuturat, iar lăcaşul, în care nu s-a mai slujit de ani buni, va reintra în duhul său, recăpătându-şi chipul şi strălucirea dintru început.
Mică întoarcere în timp
„Această sfântă biserică a fost făcută cu cheltuiala dumisale Constantin Miclescu biv vel pitar şi a lucrat Ioan sin Dumenti şi Grigore Lungu în zilele Măriei Sale Alexandru Ipsilanti cu blagoslovenia Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit Leon din leatul 1787.“ Sunt cuvintele inscripţionate pe frontispiciul portalului de intrare în lăcaşul de lemn de la Cerviceşti. Ridicată la 1787, biserica păstrează şi azi un aer aparte. Poate că şi locul ales - un dâmb de pe care poţi urmări cu privirea toate hotarele aşezării - te duce cu gândul la o veritabilă fortăreaţă. Înfăţişarea de azi, lipită pe fundalul verdelui crud ce abundă în jur, pare a fi desprinsă dintr-o stampă veche. Timpul parcă s-ar fi înfrăţit, aici, cu veşnicia. Odată intrat în curtea largă, trecând pe lângă clopotniţa susţinută de contraforţi solizi de lemn, ai sentimentul că te-ai întors în timp, cu două veacuri mai devreme, respirând liniştea, calmul şi răbdarea acelor vremuri. „Aici, în bisericuţă, a funcţionat şi prima şcoală a satului, primul învăţător fiind preotul Ioan Gheorghiu“, explică părintele paroh Ştefan Ciobanu.
Legenda spune că „biserica mică“ sau „biserica din vale“, cum îi zic sătenii, ar fi fost ridicată pe locul alteia şi mai vechi, tot de lemn. Nu există însă nici însemnări, nici documente, care să confirme această ipoteză.
Despre acest lăcaş se spune, de asemenea, că ar fi fost adus de la Mănăstirea Dragomirna (jud. Suceava). „În monografie se precizează că bisericuţa ar fi fost cărată de la Dragomirna, însă eu cred că doar catapeteasma provine de acolo“, spune parohul de la Cerviceşti.
Stilul arhitectural
Biserica a fost construită din bârne de stejar, cioplite din bardă, aşezate pe o temelie de piatră de râu şi încheiate la colţuri „în cheotori“. Pentru a feri interiorul de curenţi de aer şi de umezeală, pereţii de bârnă au fost căptuşiţi atât la exterior, cât şi pe interior cu scândură de brad. Iniţial, acoperişul a fost de şindrilă, însă, în timp, peste aceasta s-a aşezat o foaie de tablă zincată. De anul trecut, din octombrie, de când bisericuţa a intrat într-un amplu proces de restaurare, acoperişul a revenit la înfăţişarea sa iniţială, fiind acoperit din nou cu şindrilă.
La exterior se remarcă un element arhitectural cu totul special. Este vorba de pridvorul cu foişor şi arcade, ce prezintă elemente de decor de o deosebită eleganţă şi simplitate. Cercetătorii Ioana Cristache Panait şi Titu Elian apreciau, încă din 1972, într-un studiu dedicat bisericilor de lemn din Moldova, rafinamentul şi migala cu care a fost lucrat pridvorul acestei biserici, remarcând „măiestria fasonării stâlpilor şi decorul arcadelor“.
Cu totul splendid este şi portalul de intrare în biserică, decorat cu motive vegetale. Arcadele pridvorului prezintă acelaşi stil ca şi cele ale peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos. De asemenea, de o delicateţe aparte sunt stâlpişorii ce susţin aceste arcade.
Tezaurul din interior
Copleşit de frumuseţea exteriorului, nu intuieşti ce taină şi ce farmec vei regăsi înăuntru. Pacea şi răgazul unui alt veac par instalate pentru totdeauna între pereţii îmbătrâniţi. Prin cele două ferestre înguste, dispuse în absidele laterale, lumina intră cu economie, de parcă n-ar vrea să tulbure cu niciun chip locul.
Meşterii lemnari s-au întrecut, aici, în pricepere şi gingăşie, căci lemnul pare mângâiat şi nu cioplit dur. Altarul, naosul şi pronaosul sunt acoperite cu câte o calotă formată din numeroase fâşii curbe, cu 16 nervuri aparente, sculptate „în frânghie“, ce se adună în câte o cheie de boltă decorată cu rozete.
Nu poate fi omis peretele despărţitor, ale cărui arcade dau o notă distinctă interiorului.
Catapeteasma se distinge prin frumuseţea decorurilor şi prin valoarea deosebită a registrelor pictate. Despre aceasta se spune că ar fi fost adusă de la Mănăstirea Dragomirna. Deşi nu a fost niciodată restaurată, catapeteasma s-a păstrat destul de bine şi nu necesită decât o foarte atentă curăţare. „Este construită din lemn de tei, prezintă motive vegetale, iar icoanele sunt extrem de valoroase, fiind bătute în foiţă de aur“, explică pr. Ştefan Ciobanu.
În inventarul acestui lăcaş s-a păstrat o Evanghelie de la 1821, legată în argint şi donată de boierul Miclescu la sfinţirea bisericii de zid din sat, pe care tot el a construit-o (1845). Însă, la fel ca şi celelalte obiecte de patrimoniu, a fost dusă în urmă cu ceva vreme la Muzeul Mănăstirii Vorona (jud. Botoşani), acolo unde se păstrează şi astăzi.
Biserica va fi restaurată integral
Radu Miclescu, ultimul descendent al boierilor Micleşti, ce deţinea odinioară şi moşia Cerviceştilor, întors în conacul familiei de la Călineşti (Bucecea), pe care l-a restaurat, a dorit să redea vechea înfăţişare şi celorlalte ctitorii pe care strămoşii săi le-au ridicat. La iniţiativa sa, peste care s-au suprapus energia şi entuziasmul părintelui Ştefan Ciobanu, bisericuţa Micleştilor de la Cerviceşti va fi restaurată profesionist, după toate canoanele legislaţiei monumentelor istorice. „Domnul Radu Miclescu a venit cu propunerea şi n-am stat deloc pe gânduri. Anul trecut, în octombrie, am restaurat acoperişul, iar în mai puţin de o săptămână începem şi celelalte lucrări“, detaliază parohul.
Primul pas a fost, aşadar, făcut, iar celelalte lucrări sunt gata-gata să demareze, căci părintele Ciobanu îşi doreşte din tot sufletul să reînsufleţească vechea biserică a satului. „Trebuie să ducem la bun sfârşit ce am început, pentru că bisericuţa asta-i inima satului. A stat ani de zile goală, s-a trecut pe lângă ea, iar oamenii acum nu prea înţeleg rostul refacerii. Dar o biserică rămâne altar sfinţit pentru totdeauna. Eu mi-aş dori să devină mai mult decât un simplu muzeu, să se poată oficia aici cununiile, deniile, în Săptămâna Patimilor, anumite activităţi copiii de la şcoală. Mi-aş dori ca în timp să pot face în curtea bisericii şi un mic muzeu al satului“, spune părintele.
Proiectul complet de restaurare a bisericii de lemn „Adormirea Maicii Domnului“ de la Cerviceşti prevede refacerea acoperişului, consolidarea temeliei, refacerea podelei în interior, restaurarea lemnului pe interior şi amenajarea curţii.
„Întotdeauna Dumnezeu lucrează, noi trebuie doar să punem un pic de voinţă“
Bisericuţa de lemn a fost prima şcoală a satului. Apoi, aici, în jurul ei, printre nucii şi prunii bătrâni, se află mormintele primului cimitir al satului, azi rămase fără niciun semn. Şi tot aici, cei mai în vârstă au fost botezaţi şi cununaţi. Ultima cununie oficiată a fost a epitropului Ioan Antonesei, în 1969. Azi în vârstă de 65 de ani, moşul Antonesei îşi aminteşte bine momentul. „După cununie a rămas actul de căsătorie aici, la biserică, la părintele Roşu. Pe-atunci nunţile durau trei zile; lumea avea răbdare. După cununie, se ieşea din biserică şi, la poartă, în faţa clopotniţei, se juca hora“, povesteşte epitropul.
Pentru istoria condensată între bârnele îmbătrânite şi pentru ca cei de la Cerviceşti să nu-şi uite nicio clipă trecutul - pentru asta se străduieşte părintele Ştefan Ciobanu să repună pe picioare această fortăreaţă din care Dumnezeu n-a plecat. „Asta e a patra biserică pe care o refac. Întotdeauna Dumnezeu lucrează, noi trebuie doar să punem un pic de voinţă“, consideră parohul.
