Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Bisericuţa de lemn, sufletul Vornicenilor

Bisericuţa de lemn, sufletul Vornicenilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 18 Oct, 2013
Închegat între coline domoale, departe de tentaţiile şi modernismul oraşelor, Vornicenii Botoşanilor reprezintă astăzi una dintre acele comunităţi păstrate în tiparele lor autentice. Iar biserica de lemn, ridicată în secolul al XV-lea, e o „carte“ din care istoria nu se citeşte, ci se vede, se simte, te învăluie, copleşindu-te cu totul.
 
Traseul către acest colţ îndepărtat al Botoşanilor e încântător. De la Dorohoi, luând calea Broscăuţilor, drumul zburdă peste şesuri mănoase, urcă apoi coline trufaşe, trece prin sate cu gospodării aşezate, căutând mereu să afle ce urmează după dâmburile ce i se tot înfăţişează dinainte. Jur-împrejur, orizonturile sunt închise de versanţii când mici, când ţuguiaţi, de parcă pământul s-ar fi ondulat în încercarea de a feri locurile acestea de privirile neprietenilor. Dealul de la Davidoaia sau Sângurica, cum i se spunea odinioară acestui sătuc al Vornicenilor, rămâne ultima redută de cucerit. De sus, de pe coama sa, începe coborârea spre valea pe care este aşezat satul vornicului Oană.
 
Închegat între aceste coline domoale, departe de tentaţiile şi de modernismul oraşelor, Vornicenii reprezintă, astăzi, una dintre acele comunităţi păstrate în tiparele sale autentice. Aici, modernismul n-a alterat cu nimic viaţa de zi cu zi, n-a şubrezit nici modul de a fi al oamenilor, n-a înstrăinat şi n-a atentat la tradiţiile şi la sufletul locului. Aşa îmi explic, cum, vreme de atâtea secole, biserica de lemn - scopul călătoriei mele - a rămas în picioare, demnă şi dârză, îngrijită şi tămăduită ori de câte ori a fost nevoie. Ridicat în inima vetrei de sat, înconjurat de un pâlc umbros ce-l rupe cu totul de vecinătăţile ce-l împresoară, lăcaşul e o „carte“ din care istoria nu se citeşte, ci se vede, se simte, te învăluie, copleşindu-te cu totul. Pare că printre copacii bătrâni din jur, timpul s-a rătăcit de cine ştie câte veacuri, şi, neavând ce face, s-a aciuat pe lângă bârnele bătrâne, arătându-ne cam cum a fost odată.

Scurtă întoarcere în istorie

Despre o dată precisă a construirii bisericii de lemn cu hramul „Sfântul Dumitru“ de la Vorniceni nu se poate vorbi. În lucrarea „Însemnări istorice despre satul Vorniceni“, prof. univ. Octavian Ionescu, fiu al satului, susţine că lăcaşul ar fi fost ridicat încă din secolul al XV-lea sau chiar mai înainte. Vechimea bârnelor, felul rudimentar de cioplire a lemnului, precum şi forma bisericii, destul de asemănătoare cu biserica veche a Putnei, par să îndreptăţească cu totul această ipoteză. 
 
Tradiţia orală spune că, iniţial, lăcaşul a fost ridicat de obştea locului, pe o culme de deal ce străjuieşte satul în partea de sud, sub poala Dumbravei Înalte, un codru secular, din care astăzi a mai rămas doar un pâlc de stejari. Acolo, meşterii au făcut curăţitură şi, cu lemn de pe loc, au înălţat lăcaşul. Potrivit profesorului Ionescu (fiul preotului Ioan Ionescu, fost slujitor la bisericuţa de lemn a Vornicenilor la începutul secolului XX), aceasta ar fi fost „prădată de tâlhari“, motiv pentru care sătenii au desfăcut-o bârnă cu bârnă şi au adus-o pe locul pe care se află şi astăzi, în vale, printre case. Mutarea bisericuţei a avut loc, cel mai probabil, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Cele mai vechi însemnări scrise, păstrate în bisericuţă, se află pe icoana Maicii Domnului: „Această sfântă icoană a prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare s-a făcut cu toată silinţa şi cheltuiala robului lui Dumnezeu Lupu Miaun ot Vorniceni şi cu soţia sa, Aniţa, let 1785, Iunie 8“. De asemenea, profesorul Octavian Ionescu consemnează în lucrarea sa şi alte câteva date, tot de sfârşit de secol XVIII, descoperite ca notaţii ale preoţilor slujitori pe diferite cărţi bisericeşti. 

Stilul arhitectural

Bisericuţa veche a Vornicenilor este construită din bârne groase de stejar, cioplite numai din bardă, aşezate pe temelie de piatră de râu şi încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“. Stilul arhitectural pare foarte asemănător cu cel întâlnit la bisericile de lemn din Bucovina. Tehnica constructivă rudimentară, precum şi vechimea şi dimensiunile lodbelor de stejar sunt argumente ce plasează foarte departe, în timp, anul construcţiei. Peste tot bârnele sunt încheiate între ele cu ajutorul cuielor de lemn. Acoperişul este din draniţă.
 
Potrivit cercetătorilor Ioana Cristache Panait şi Titu Elian, autorii unui amplu studiu despre bisericile de lemn ale Moldovei, publicat în Buletinul Monumentelor Istorice din 1972, la bisericuţa din Vorniceni absidele laterale, de formă dreptunghiulară, sunt o adăugire făcută după mutarea sa în sat: „Adăugirea absidelor laterale la bisericile de lemn de la Putna şi Vorniceni se poate citi şi din sistemul de acoperire a acestora cu câte o polată (n.r. - streaşină) ce se continuă din acoperişul unitar, meşterul negăsind necesar a modifica vechea şarpantă pentru a marca absidele laterale“.
 
La început, bisericuţa nu a avut pridvor. Două bănci din lodbe de stejar, lipite de trupul său şi protejate de streaşina largă, ofereau loc de odihnă celor mai bătrâni dintre credincioşii veniţi să asculte slujbele. În timp, bisericuţei i-a fost alipit un mic pridvor, înlăturat apoi în timpul lucrărilor de restaurare din anii â70 ai secolului trecut şi reconstruit în 1997, de părintele Ion Constantin, parohul de la Vorniceni.

Un interior extrem de valoros

Impresia de ieşire din timp se amplifică în chip uluitor la interior. O tăcere adâncă şi o tainică stare de liniştire par să te cuprindă. Pe bârnele bătrâne, înnegrite de fum şi de colb, se disting bine urmele de bardă. Ferestrele, cât nişte cutii de chibrituri, îngăduie luminii să intre în porţii mici, tocmai ca să nu tulbure cu nimic taina închegată aici de veacuri. Spaţiul este împărţit în altar, naos şi pronaos, acestea din urmă separate de un perete despărţitor decorat simplu. În partea de sus acesta prezintă o mică arcadă, iar jos un grilaj de lemn încheiat cu doi stâlpişori ciopliţi cu migală, la fel ca într-un cerdac ţărănesc.
 
Un element arhitectural de o deosebită valoare este şi sistemul de boltire. Astfel, pe bolţile din naos şi pronaos, cu discrete retrageri în trepte ale grinzilor, se pot observa îmbinările cu ajutorul cuielor de lemn. Cheia de boltă este prevăzută cu un mic oblon, cu rol de aerisire a interiorului, dovedind ingeniozitatea meşterilor ce vor fi lucrat la construcţie.
 
De o frumuseţe aparte este şi uşa grea, de stejar, pe care se intră în lăcaş, având drept încuietoare un zăvor de lemn ce poate rivaliza astăzi cu cel mai iscusit mecanism posibil.
 
Catapeteasma este cea originală. Din însemnările profesorului Ionescu reiese că icoanele împărăteşti ar fi fost înnoite în secolul al XVII-lea, când se presupune că bisericuţa a fost mutată de sub Dumbrava Înaltă. Din păcate, registrele cu greu se mai pot distinge, din cauza fumului, a prafului şi a uleiului cu care pictura a fost acoperită în timp. Preocupat în permanenţă de bucăţica asta de istorie, părintele Ion Constantin a început deja lungul şi dificilul proces de restaurare a catapetesmei. Unul dintre registrele de sus a fost deja curăţat, scoţând la iveală frumuseţea picturii. „Dacă dă Dumnezeu răbdare şi bani, asta e dorinţa mea - să putem restaura întreaga catapeteasmă. Însă e foarte dificilă şi foarte costisitoare procedura“, spune părintele paroh.
 
În patrimoniul bisericii se mai păstrează o Evanghelie din 1870, un pomelnic de lemn de la 1832, o piatră de mormânt inscripţionată în chirilică, pe care se poate descifra anul 1834 şi două sfeşnice masive, de piatră, incizate cu motive populare, despre care se spune că ar avea valoare de unicat.
 
Restul cărţilor şi icoanelor vechi au fost rechiziţionate în anii â80 şi au fost duse la Mănăstirea Vorona.

Refaceri şi restaurări în decursul timpului

Lucrate meşteşugit, din lemn „din cel bun“, bârnele au ţinut cu dârzenie faţă vremii. Graţie rezistenţei naturale a stejarului, în decursul veacurilor n-au fost necesare decât lucrări de refacere şi întreţinere. Conform însemnărilor, unele intervenţii au fost realizate în anul 1909, de către preotul Ioan Ionescu, care a refăcut acoperişul şi reparaţii de întreţinere, precum şi între anii 1968 şi 1972, când bisericuţa a fost restaurată integral, cu sprijinul Direcţiei Monumentelor Istorice şi al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Ultimele reparaţii generale au avut loc în 1997, când a fost reconstruit pridvorul, în acelaşi stil cu bisericuţa, după schiţele vechi, de meşteri bucovineni, şi a fost schimbată draniţa de pe acoperiş. „Am bătut cu meseriaşii 25.000 de draniţe. Totul e făcut ca la carte, cu toate avizele şi aprobările impuse de legislaţia monumentelor. În privinţa construcţiei nu există nici un fel de probleme, în prezent. Grija mea a fost ca ea să fie bine conservată. Singura noastră dorinţă acum este să reuşim să restaurăm în întregime catapeteasma. Bisericuţa e monument istoric, aşa că - vizite, fotografii, încurajări sunt din belşug, însă sprijin mai puţin“, spune pr. Constantin.

Biserica veche a satului

Bisericuţa de lemn cu hramul Sfântului Dumitru a slujit drept biserică de parohie până în anul 1899, când s-a ridicat una nouă, de zid. Atunci aceasta s-a închis, fiind redeschisă abia după război, când în sat s-a mai înfiinţat o parohie. „În timpul cât a fost închisă, slujbe se mai făceau doar în sâmbetele din Postul Mare şi la câte o înmormântare. Când am venit prima dată aici, ca de altfel mulţi ani după aceea, de câte ori intram în bisericuţă aveam mari emoţii. Mi se părea că aduce aşa, cu aerul unei mănăstiri, încărcată de taină, cu copacii aceştia în jur. Prima paorhie în care am slujit avea o biserică monumentală, de zid, dar, cum să vă spun, era goală. Oraşul era aproape, oamenii - târgoveţi, nu prea dădeau pe la biserică. Aici a fost şi este altă simţire, oamenii sunt statornici, sunt legaţi de biserică“, spune părintele Ion Constantin, paroh în biserica veche a Vornicenilor din 1992.

„Satul de sub Dumbravă“

Localitatea Vorniceni se află în partea de sud-est a Botoşanilor, la 31 de kilometri distanţă de reşedinţa de judeţ. Satul este atestat documentar în uricul lui Alexandru cel Bun, dat la Suceava, în 1428, când trei sate de sub Dumbrava Înaltă sunt dăruite dvornicului Oană al Sucevei. De la numele acestuia, satul s-a chemat mai apoi Dvorniceni, aşa apărând pentru prima dată într-un act domnesc din 18 februarie 1445. După moartea dvornicului Oană, timp de 400 de ani, satul s-a aflat în proprietatea Mănăstirii Humor. Denumirea actuală, Vorniceni, a început să fie utilizată din secolul al XVIII-lea.